Pe prispa casei cu fațade cimentate din Jijila, Tulcea, stau stivuite borcane noi, pe două straturi. La începutul verii se ridicau până la jumătatea ferestrei. Așezați la masa din mijlocul bucătăriei, Elena, 38 de ani, și Adrian Enache, 32 de ani, trag linie după al patrulea an de activitate. Anul ăsta au făcut 2.000 de borcane de produse dulci și sărate. Printre ele dulceață de soc, de cireșe galbene, de piersici cu migdale, de pepene galben, de ardei iuți; sos de roșii; zarzavat pentru ciorbă.
Calculele arată că au ieșit foarte puțin pe plus, cât să-și plătească modic munca.
- Ia uite ce gutui frumoase avem în grădină!, spune Adrian. Să facem dulceață din ele?
- Nu mai fac nimic! Vreau doar să stau degeaba.
Elena este obosită după o vară întreagă de muncit până la ore târzii în noapte și dezamăgită că a rămas cu 400 de borcane de dulcețuri în beci. Clienții din Galați, la o oră distanță de satul lor, preferă produsele sărate – asta e marea lecție pe care au învățat-o cei doi producători anul acesta, primul an în care nu s-au mai concentrat pe dulciuri. Prin bucătărie mișună, chicotesc și se joacă patru copii: două fete și doi băieți, de la 8 ani la 10 luni.
Familia Enache s-a mutat din Galați la sat, într-o casă bătrânească, pe când Elena a rămas însărcinată a patra oară. Pentru că nu și-au permis să construiască un solariu și să renoveze casa de la țară în același timp, au cumpărat materia primă pentru conserve din satele din apropiere sau chiar din Galați. De aici și profitul mic. De exemplu, într-un borcan de dulceață de ardei iuți investesc 15 lei, apoi îl vând cu 23. În plus, aproape nimeni din sat nu mai crește cantități mari de legume în solarii, iar cei din localitățile vecine fie le vând scump la poartă, fie preferă să vândă toată marfa samsarilor. Deci nici să cumpere ingrediente n-a fost ușor.
Dar au făcut tot ce au putut ca să păstreze prețurile de anul trecut: dulceața de piersici cu migdale – 21 de lei; dulceața de smochine și cea de căpșuni - 23 de lei. Au renunțat la etichete și la pungi, au cumpărat materia primă de unde știau că raportul calitate – preț era unul corect. Dar n-au vrut să se abată de la rețeta prin care și-au câștigat clienții. Aleg legumele cu gust, au descoperit proporția ideală de cantitate de fruct versus zahăr – 300 grame de zahăr la un kilogram de fruct –, cântăresc la precizie ingredientele și opresc fierberea la temperatura optimă.
Din același motiv, că au vrut să aibă mai întâi un acoperiș deasupra capului, nici nu și-au scos fișă de producător de la primărie și nici nu au obținut certificările necesare. Oricum clienții lor nu întreabă niciodată de aceste documente.
Elena s-a născut în Jijila și are amintiri din copilărie despre conserve din toate vacanțele de vară. Făceau parte din îndatoririle ei. Nu o pasiona să pregătească borcane cu murături și cu zarzavaturi și se achita repede de partea ei de treabă, ca să fugă la joacă. Dar se mândrea cu produsul finit. Mai târziu, în studenție, își făcea câteva borcane de compot în apartamentul în care stătea în chirie în Galați, ca să aibă iarna.
Când s-a căsătorit cu Adrian, au plantat mure în curtea bunicii lui. Pentru că aveau mai multe fructe decât puteau mânca și nu voiau să le vadă putrezite după atâta muncă, ea s-a gândit să facă dulceață pe care s-o vândă. Și-au diversificat apoi oferta de produse plecând de la materia primă din curte: dulceață de nuci verzi, gem de prune; toamna – zacuscă. Au numit pagina de Facebook „Mură-n gură” și așa au găsit clienți pentru cele 300 de borcane făcute în primul an.
Acum, în plimbările lor prin sat, le atrag atenția copacii plini de fructe neculese. „Ia uite, se strică vișinele și ăștia nu fac nimic cu ele!”, se tot minunau la un copac de pe un teren de lângă casa lor. L-au contactat pe proprietar, care i-a lăsat să culeagă fructele și au făcut toată dulceața de vișine de anul acesta din cele opt găleți culese de acolo. De la altă vecină au cules cireșe galbene. Dar cei mai mulți săteni nu înțeleg ce-i așa mare dramă că nu-și adună fructele.
„Mă deranjează foarte tare când văd fructe stricate în copaci pentru că risipa alimentară de aici începe, de la fructe și legume, că din astea facem de toate. De ce să nu le conservi? Am și făcut o postare pe grupul de Facebook al comunei: «Nu mai lăsați fructele să se strice! Chemați-mă!»”, spune Elena. „Nu m-a căutat nimeni”.
Deviza lor este că nimic nu se aruncă, totul poate fi procesat. Un ardei care este puțin lovit într-un colț ajunge în zarzavat. Iar partea stricată este fie dată la găini, fie dusă la groapa de compost din grădină.
La fel se gândesc și la fructele și legumele din magazine, care sunt aruncate imediat ce nu mai corespund standardelor clienților. Că ar putea deveni compoturi, gemuri sau zarzavaturi. „Alea sunt aur pentru noi”, spune Elena.
Cu o zi înainte să calculeze profitul pe vara asta, Elena și Adrian au livrat cu mașina lor comenzile la Galați. Merg acolo cam o dată pe lună, până se adună mai multe comenzi, pentru că drumul nu e ieftin – 50 lei doar bacul, apoi combustibilul altă sută. Au ajuns acolo cu 300 de produse, pentru care au primit comenzi pe pagina lor de Facebook și pentru care soții au trebuit să-i întâlnească pe clienți în oraș, să îi aștepte, uneori să revină la o anumită adresă. „Suntem jos, VW-ul Passat, unul vechi, alb și foarte murdar”, le spune Elena de obicei clienților noi.
Au dat ultimele cinci borcane de gogoșari în muștar la ora 19:56, au luat bilet în grabă și au reușit să urce pe bacul de la ora 20 care trece Dunărea spre Dobrogea.
Elena a fost supărată că au muncit aproape degeaba și că borcanele cu dulceață zac în beci în timp ce încearcă să le mai promoveze pe Facebook. Spune că nu mai face nimic, că nu vrea decât să citească, dar gândesc împreună un plan pentru anul viitor: știu ce au greșit, știu ce produse noi vor să încerce (dulceață de trandafiri, roșii uscate în ulei de măsline, pește marinat). Au clienți care se bazează pe ei, gospodine care se bucură că nu-și mai afumă și aburesc bucătăria din apartament, familii cu copii care vor conserve naturale. Nu îi pot dezamăgi. Plus că motivația lor este să se poată întreține doar din business-ul de familie, fără ca Adrian să se întoarcă la jobul de electrician, după încheierea concediului de creștere a copilului, și să continue să lucreze împreună.
La o săptămână de când Elena spunea cu vehemență că nu mai face nimic, gutuile adunate din grădina lor fierbeau domol în ceaunul pe pirostrii din curte. 16 borcane sunt date deja, comandate de un client cu două luni în urmă. Alte șapte borcane au fost rezervate instant de clienții care au văzut poza de pe Facebook cu gemul aproape gata. O să primească comanda când soții o să-și mai facă drum prin Galați.
Livrarea produselor către clienți, cu mașina personală – cum fac Elena și Adrian – sau prin curier, este o modalitate prin care producătorii își pot vinde marfa. O mai pot scoate la piață sau în fața porții. Dar există un concept care ia povara vânzării produselor de pe umerii lor: food hub-urile.
Acestea sunt centre de colectare și distribuție a produselor locale și au apărut în SUA la începutul anilor ’70. Unul dintre obiectivele de bază este accesul fermierilor mici la o piață mai mare de consumatori.
Soții Enache nici n-au încercat să găsească o altă modalitate de a-și vinde marfa pentru că interacțiunea cu clienții, reacția acestora la produsele lor, sunt o recompensă la care nu pot renunța.
În România mișcarea a început prin cinci food hub-uri: Nod Verde (Cluj-Napoca), Cumsecade / Helyénvaló (Odorheiu Secuiesc), Nord Natural (Valea Putnei, Suceava), Merindar (Criț, Brașov), Roade și Merinde (Iași). Întreaga rețea e coordonată de Fundația Civitas. Acum, mișcarea e în creștere, spre exemplu, există un food hub și la Sibiu.
În prima miercuri din octombrie, la Roade și Merinde este agitație. Urmează două târguri la care food hub-ul va participa cu produsele pe care le-a achiziționat de la producătorii locali și trebuie pregătită marfa. Iar un fermier tocmai a adus 350 de kilograme de vinete pe care le împarte în două categorii, în funcție de calitate. Cele de calitatea întâi ajung în Carrefour, cele de calitatea a doua – la procesatorii din comunitatea de producători a food hub-ului.
Daniel Drescanu a devenit legumicultor de un an, imediat după ce a terminat Facultatea de Agricultură la Iași. Cultivă 60 de hectare, jumătate cu porumb și grâu, și jumătate cu legume – roșii, vinete, ardei, usturoi, cartofi, fasole. Din food hub face parte de trei luni, pentru că abia atunci l-a abordat cineva de la Roade și Merinde. Spune că, dacă ar fi știut, s-ar fi înscris de la început în cooperativă. N-ar mai pierde timpul în piață, cu clienți care cer produse perfecte și care negociază mereu prețul.
„Dacă omul vede că produsul nu e frumos, nu ți-l cumpără”, spune el. „El nu înțelege calitatea produsului, ci aspectul lui. Dar un produs perfect înseamnă foarte multe chimicale.”
Drescanu spune că face agricultură în sistem semi-ecologic. Deși denumirea nici măcar nu există, „ori e ecologic, ori e standard”, el pune preț pe nutriția plantelor la fel cum pune pe ce mănâncă el.
Dar consumatorul trebuie educat, căci de la el pleacă risipa alimentară, spune legumicultorul. De la standardul ăsta de perfecțiune stabilit pentru fructe și legume, în special.
La un rulaj de 500 de produse, risipa de la food hub ar putea fi foarte mare dacă angajații și producătorii nu și-ar asuma o responsabilitate în acest sens, să nu creeze aproape deloc risipă.
„Aici cred că aruncăm poate un ardei care s-a stricat și nu mai poate fi folosit nici într-un fel”, spune Gabriel Postolache, expert în dezvoltare rurală la Roade și Merinde. „Dar întotdeauna am găsit soluții.”
Când un legumicultor are roșii de calitatea a doua, care nu mai pot fi vândute consumatorilor, ele ajung la producătorii din comunitate care fac sosuri. În plus, cei de la Roade și Merinde îi obișnuiesc pe clienți să ridice comenzile de produse extra-perisabile exact în ziua în care au fost aduse la magazin. Și nici ei nu dau comandă de mai multă marfă decât pot vinde până la expirarea termenului de valabilitate.
Acum, datorită food hub-ului, Drescanu nu trebuie să mai facă strategii prin care să-și vândă marfa sau să le explice clienților din piață, majoritatea de vârsta a doua, că produsele sunt bune, curate, sănătoase. Poate să rămână concentrat pe ce îl pasionează pe el: calitatea produsului final. Să analizeze pH-ul solului, să cântărească cu atenție tratamentele, să experimenteze cum se comportă fasolea păstăi cel mai bine, dacă e irigată sau nu.
Food hub-ul Roade și Merinde vinde online și fizic peste 500 de produse de la gospodarii din Iași și din județele învecinate (Botoșani, Suceava, Vaslui, Neamț și Bacău). Cumpără de la producători legume și fructe, lactate, carne sau preparate conservate, adaugă la preț cel mult 30% – produsele perisabile au cel mai mic adaos, ca să se vândă mai repede –, apoi le livrează clienților din toată țara – persoane fizice, supermarketuri (Carrefour) sau chiar și un spital privat.
De la anul va apărea pe această listă și Lidl, dar care cere un certificat special. GlobalG.A.P – Good Agricultural Practice – reprezintă un set de standarde acceptate internațional care vizează practici sustenabile de producție și de îngrijire a animalelor și condiții de siguranță și sănătate pentru angajați. Certificatul oferă garanția că produsele sunt sustenabile și de cea mai înaltă calitate.
„Certificarea presupune o organizare și o transparentizare a fermei”, a explicat Postolache. „Te educă pe tine, fermierul, să-ți pui pe hârtie toate informațiile. Să notezi traseul seminței, ce substanțe ai folosit și în ce concentrație, astfel încât clientul să știe la final ce a mâncat.”
În plus, GlobalG.A.P permite utilizarea a 70% din limita maximă legală a tratamentelor admise în România.
Anul acesta va aplica și Daniel Drescanu pentru această certificare. Cheltuielile pentru documente vor fi acoperite integral de către food hub.
„Nu aș fi ajuns eu singur niciodată la concluzia că pot să vând către Lidl”, spune el, „nu aveam cum să aflu că am nevoie doar de o certificare.”
În spatele business-ului Roade și Merinde se află Fundația Centrului de Mediere și Securitate Comunitară (CMSC), care atrage granturi și finanțări de la parteneri. Profitul realizat de food hub este apoi dedicat unor proiecte sociale și pentru dezvoltare comunitară desfășurate de fundație. De exemplu, CMSC îi ajută pe fermieri la scrierea de proiecte, le oferă consultanță și schimburi de experiență în România și în afara țării, îi pune în contact cu alți fermieri cu același profil. Îi încurajează să se asocieze în cooperative și le oferă consultanță pentru procesele birocratice de după înființare. Toate serviciile sunt gratuite.
Cea mai mare provocare pe care cei de la food hub o întâlnesc când încearcă să invite producătorii de la tarabe în rețea este că sunt confundați cu samsarii piețelor. De ce ar vrea cineva să îi ajute fără să aibă vreun interes bănesc?
Postolache a descoperit că lucrează mai bine cu tineri fermieri pe care îi descoperă pe grupul de Facebook „Iașiul vrea produse locale”, cum s-a întâmplat și cu Drescanu. Aceștia postează pe grup fotografii cu marfa lor, iar cineva de la Roade și Merinde îi contactează și le povestește despre concept. Relația este și mai sănătoasă dacă tinerii producători sunt și absolvenți de studii superioare.
„Pentru că sunt mai implicați personal și profesional în procesul de dezvoltare a legumii finale pe care o oferă”, explică bărbatul.
Înțeleg efectele pe care le are fiecare decizie pe care o iau, ca fermieri, asupra plantei și fructului, fac diferența dintre un produs de calitatea întâi și calitatea a doua, calculează prețul în funcție de munca depusă și de investiție, nu după cum merge piața.
Orice producător poate să fie partener într-un food hub, atât timp cât are avizele necesare: certificat de producător, aviz de la Direcția Sanitar Veterinară, certificat de calitate de la Camera de Comerț - ultimele două atestă calitatea produsului și faptul că nu depășește limita legală de pesticide folosite. În plus, să poată oferi acte pentru produsele pe care le vinde. La sediul Roade și Merinde, angajații verifică și ei nivelul de toxicitate din fructe și legume cu un aparat.
Însă, dincolo de birocrație, food hub-urile nu pot fi o soluție pentru producători fără înțelegerea consumatorului, atrage atenția Postolache.
„Dacă consumatorul înțelege conceptul”, spune el, „atunci food hub-urile pot ajuta comunitatea să mănânce mai bine și fermierul să fie mai liniștit.”
Primește direct în inbox știri din domeniul educației de mediu, articole despre parcurile naturale din România, interviuri cu experți și oameni de știință, recomandări de activități.
înscrie-te acum!
