Nu era prima oară când vorbeam în numele unui grup. Nici prima oară când eram printre singurii tineri de la masa deciziilor, dar în Egipt era pentru prima oară când o făceam la un nivel atât de înalt. De la 15 ani „m-am obișnuit” să iau roluri de reprezentare a elevilor și să interacționez cu autorități. Am început cu profesori, apoi cu directori de școli, inspectorate, primării, consilii județene, ministere, administrația prezidențială și everything inbetween. Mai târziu, m-am mutat în mediul academic, dar nu m-am oprit din a semnala neregulile din sistem. Făceam auzite problemele colegilor mei și ceream rezolvarea lor de către cei responsabili. Alteori, participam în grupuri de lucru sau construiam parteneriate.
La COP27, am schimbat macazul. Ca observator, puterea mea era limitată, dar ca membru al YOUNGO – grupul de tineri și copii oficial constituit în astfel de spații internaționale – simțeam că vocea mea prinde contur. Că am legitimitatea să cer o întrevedere cu negociatorul Uniunii Europene pentru a-i prezenta perspectiva tinerilor despre un anumit subiect. Și că opiniile mele și ale altor tineri de la conferință sunt valide. Cum am ajuns aici?
De când am terminat liceul în 2019 și am părăsit structura care m-a format profesional și personal – Consiliul Elevilor – am tot căutat spații în care să transform anxietatea mea pentru ce se întâmplă cu planeta noastră (și locuitorii ei) în energie productivă; să învăț și să înțeleg mai multe despre cum funcționează procesul de dezvoltare al politicilor publice și al relațiilor internaționale; dar mai ales să-mi găsesc o comunitate de like-minded young people cu care să mă conectez și alături de care să nu mă mai simt singur.
Am început cu OBESSU – Organising Bureau of European School Student Unions (Biroul de organizare a sindicatelor elevilor din școlile europene) – într-un program de sprijinire a organizațiilor de elevi cu cunoștințe despre criza climatică și moduri în care ea poate fi adresată în munca de reprezentare a elevilor (#EcoFighter – School Students for the Environment). Calitatea vieții de elev se referă la condițiile actului de predare-învățare, dar se extinde și la ce e în afara școlii: calitatea aerului, a mâncării, costul traiului, mobilitatea, accesul la apă, clima ș.a.m.d; iar toate sunt conectate cu politicile la nivel local/național.
Dar nu simțeam că-i îndeajuns.
Știu și cred în continuare că e esențial să dai și altora din cunoștințele pe care le dobândești, mai ales într-un domeniu atât de complex cum sunt schimbările climatice. Așa crești comunități. Însă voiam să fac mai mult, să folosesc strategiile de advocacy (promovarea unei cauze și posibilele soluții pentru aceasta) despre care le vorbeam participanților la programul #EcoFighters direct către actori cheie care pot schimba ceva – guverne, legiuitori, companii poluatoare. Și mai simțeam o mare nevoie de a înțelege mai mult, pentru că mă simțeam foarte limitat în capacitatea mea de a explica cum am ajuns în punctul ăsta ca societate, care sunt barierele pe care trebuie să le străbatem și care sunt soluțiile promițătoare. Și ca să poată trece peste sindromul impostorului care vine din oficiu cu vârsta, mulți tineri ajung să devină „experți” în domeniile pentru care fac activism.
Așa am ajuns să urmăresc activitatea organizației Youth and Environment Europe (YEE), cea mai mare rețea europeană de organizații de tineret pentru mediu. După mai bine de un an ca intern la Ashoka – o organizație internațională care lucrează cu antreprenorii sociali și, mai nou, chiar specific și cu cei din domeniul planetei și climei – aveam o perspectivă mai largă asupra spațiului internațional de ONG-uri, dar tot îmi lipsea comunitatea de tineri și legătura cu factorii decizionali. Luni întregi am așteptat să se deschidă o poziție de voluntariat care să se potrivească intereselor și capacității mele de lucru. Nu doar la YEE, dar și în alte organizații, cum ar fi GCE – Generation Climate Europe – cea mai mare coaliție de asociații tip rețea conduse de tineri pe probleme climatice și de mediu la nivel european. Am fost refuzat la începutul anului pentru un post despre guvernanță de mediu la YEE, pentru că spațiul de activism climatic la nivel internațional este highly competitive, dar m-am consolat cu ideea că toate vin la timpul lor.
Și au venit.
În mai, s-au deschis porțile la YEE pentru trei delegați care s-ar alătura în noiembrie echipei care va merge la COP27 în Sharm el-Sheikh. Apelul se adresa în mod special tinerilor veniți din medii dezavantajate, iar profilul meu de european din est, crescut în Vrancea, în mediul rural, cu puține (dacă nu chiar deloc) organizații de tineret de mediu local/național, și cu ceva experiență la activ în domeniu, s-a potrivit mănușă. Plus că mă informasem îndeajuns de mult înainte despre conferință încât să știu de ce vreau să merg acolo și care sunt subiectele care ard.
Imediat după ce-am fost selectați eu, Adela (din Cehia) și Haguar (din Egipt, studentă în Franța), ne-au fost propuse subiecte care să fundamenteze mai apoi poziția organizației noastre și cererile pentru liderii lumii. E o practică comună pentru organizațiile care lucrează în domeniul politicilor publice să pregătească un astfel de document care mai apoi să informeze instituțiile și persoanele responsabile de luarea deciziilor (dar și cetățeni în general) care este viziunea societății civile (a tinerilor, mai specific pentru noi) și soluțiile propuse de aceștia, dar și subiectele cheie care ar trebui discutate.
Eu am primit siguranța alimentară (food security) și mitigarea (n.r. reducerea emisiilor) – cu focus special pe Art. 6 din Acordul de la Paris care stabilește piețele voluntare de carbon. Munca mea era împărțită pe de o parte în a înțelege care e statusul quo a acestor teme (ce s-a întâmplat la Glasgow anul trecut, ce alte rapoarte au mai fost publicate pe subiect etc.) și ce se așteaptă de la COP27 de la ele, precum și ce e dezirabil să se întâmple; dar și a cerceta științific care este impactul schimbărilor climatice, de ce e nevoie să acționăm și să adaug un focus pe cum impactează comunitățile dezavantajate și, implicit, tinerii. Multe ore din săptămână se duceau în apeluri cu alte organizații internaționale, cum ar fi Climate Action Network (CAN). Participam la webinarii care mă ajutau să dau sens jargoanelor și expresiilor tehnice, cât și să înțeleg imaginea de ansamblu despre COP27 și alte mecanisme interguvernamentale (cum ar fi buclucașul Energy Charter Treaty), sau în apeluri unde organizațiile membre CAN împărtășeau informații cheie de la surse din guverne sau despre ce publicații/acțiuni plănuiesc să organizeze pentru a pune presiune pe decidenți.
Pe cont propriu am aflat că în Europa avem o problemă în ceea ce privește viitorul agriculturii, pentru că doar 1 din 10 manageri fermieri este sub 40 de ani și cu fiecare pensionare, suntem tot mai vulnerabili. Dar nu ne putem plânge prea tare, pentru că nu suntem nici pe aproape de realitatea din Africa, unde creșterea productivității agricole a scăzut cu 34% comparativ cu 1961, și peste 20% din populația regiunii se află în condiții de foamete. Din aceste motive, și pentru că sistemul alimentar și al agriculturii trebuie să devină prietenos cu mediul și rezilient cu viitoarele schimbări climatice, am înțeles în apelurile CAN că e nevoie ca singurul mecanism de negociere despre alimentație și agricultură în cadrul UNFCCC – Koronivia Joint Work on Agriculture – să primească undă verde la COP27, pentru a-și continua activitatea. Altfel, pierdem o oportunitate de a acționa colectiv pentru a reduce emisiile din sector și a oferi sprijin fermierilor locali.
La YEE, am construit acest policy brief pentru COP27 sub umbrela justiției climatice: cum și pe cine afectează cel mai tare impactul schimbărilor climatice? Asta înseamnă a conecta toate subiectele pe care noi le-am documentat și pe care mulți dintre colegii mei s-au specializat – drept de mediu, mări și oceane, biodiversitate, gen, alimentație, adaptare, energie etc. – la tema justiției climatice.
Nu ne-am uitat doar la cum e afectată planeta de activitățile umane, ci și la cine are cea mai mare responsabilitate pe umeri să investească resurse în a face o schimbare; dar mai ales, am punctat cine suferă cel mai tare. Dacă aș esențializa totul într-o singură propoziție, e un consens politico-științific că rolul țărilor bogate din nordul global (Europa și America de Nord) e să reducă emisiile, să plătească pentru impactul creat de decenii de colonialism atmosferic și să fie un exemplu de bună practică pentru țările în curs de dezvoltare. Asta pentru că țările din sudul global (Africa, America Centrală și de Sud, Asia, Pacific) și statele insulare mici văd deja pierderi și distrugeri create de schimbările climatice.
Cum sunt impactate statele din sudul global, în curs de dezvoltare? Simplu: disproporționat. Ia exemplul Pakistanului care a contribuit cu mai puțin de 1% la emisiile globale (0,55% potrivit OurWorldinData.org), dar a suferit anul acesta cele mai extinse inundații din istoria de 73 de ani a țării. Ploaia extremă a lăsat o treime din țară sub apă, a impactat 33 milioane de cetățeni și a strămutat 8 milioane de locuitori care se confruntă acum cu o criză sanitară cauzată de răspândirea bolilor transmise prin apă. Iar astea sunt doar ultimele cifre, nu știm pe deplin amploarea impactului. Indicele global de risc climatic arată că în perioada 1999-2018, Pakistanul a fost a cincea cea mai afectată țară din lume de fenomene meteorologice extreme „impactată recurent de catastrofe în mod continuu”. Toate 10 cele mai afectat țări sunt din sudul global: Puerto Rico, Myanmar, Haiti, Filipine, Vietnam, Bangladesh, Thailanda, Nepal, Dominica, iar asta arată injustiția crizei climatice – cei ce au contribuit cel mai puțin, plătesc cel mai mult.
De pus laolaltă știința, expertiza societății civile și perspectiva tinerilor a fost partea cea mai ușoară. De înțeles cum funcționează mecanismele internaționale/globale de diplomație climatică, și a formula propuneri concrete, a fost bătaia cea mai mare de cap.
Despre COP27, întâlnirea anuală de aproape 30 de ani cu focus pe schimbările climatice, au scris colegii mei de la noua și InfoClima în acest articol. Pe scurt, totuși, pot să-ți amintesc că acronimul COP vine de la Conference of the Parties, pentru că țările se reunesc ca semnatare ale UNFCCC – United Nations Framework Convention for Climate Change – convenția-cadru care aduce (aproape) toate statele din lume la masă să reducă impactul negativ al încălzirii globale. Asta înseamnă o profundă schimbare a practicilor de extracție, producție și consum (adică a tot sistemului economic). În cadrul acestor conferințe, de-a lungul anilor, s-au semnat multe alte pacte, cum ar fi celebrul Acord de la Paris privind schimbările climatice, unde, printre altele, s-a setat ținta de încălzire globală de sub 2 grade (și de preferat 1,5 grade) până în 2030. În cadrul COP, mai există CMA și CMP, care sunt organele de decizie și supraveghere pentru Acordul de la Paris și Protocolul Kyoto, unde participă doar statele care au adoptat aceste tratate.
Din mai și până în noiembrie, m-am lăsat cu totul absorbit de microuniversul diplomației climatice și de rolul meu în YEE. Momentan, nu există o definiție clară a ce înseamnă diplomația pentru schimbări climatice, dar toate întâlnirile între șefii statelor, conferințele, parteneriatele și acordurile semnate care contribuie la atenuarea impactului negativ și la creșterea ambiției în reducerea emisiilor cu efect de seră intră sub acest termen. De anul trecut, România are chiar o rețea pilot de diplomație climatică, constituită de Ministerul Afacerilor Externe, cu rolul de a consolida expertiza misiunilor diplomatice române în domeniul schimbărilor climatice. Spațiul este unul foarte îngust: dacă nu știi un jargon sau nu ești în temă despre un program lansat acum 5-10 ani, sunt puține șanse să înțelegi care e miza într-o discuție. Așa că ultimele luni m-am antrenat în a digera termenii specifici, a citi și înțelege ce s-a făcut până acum la nivel internațional și a-mi forma opinii bazate pe știință și echitate, nu pe PR.
Să-ți dau un exemplu: CCSU se referă la Carbon Capture, Storage and Utilisation, adică tehnologii de captare, stocare și utilizare a carbonului. La prima căutare pe google a termenului, în primele nouă rezultate, două sunt direct de la Chevron și Repsol, companii petroliere cu un istoric dezastruos pentru planetă și locuitorii ei. Cum se face că tocmai cei acuzați de poluare și încălcări ale drepturilor omului promovează soluțiile pentru un viitor sustenabil? Îți zic eu: au acces direct la masa deciziilor (anul ăsta au fost peste 636 de lobbyiști la COP27), influențează cât de repede facem progres și ce soluții sunt puse în față, chiar dacă experții arată că tehnologiile CCSU sunt costisitoare și periculoase. Sunt preferate de industria combustibililor fosili pentru că pot continua să producă profit fără să facă o schimbare majoră în felul în care îl obțin.
Ce am mai învățat este că munca pe care o depun liderii lumii este de fapt minimală, pentru că fiecare linie de text pusă pe hârtie și gândită ca o decizie pe care mai târziu s-o adopte statele la COP, este negociată ore întregi de către delegați (numiți negociatori la astfel de conferințe) trimiși din ministerele relevante: de mediu, energie, schimbări climatice, tranziție justă, externe etc. Ei se întâlnesc anual, în Germania, la Bonn Climate Change Conference, unde sunt întâlniri ale celor două organisme auxiliare ale UNFCCC, pentru implementare – Subsidiary Body for Implementation (SBI) – și pentru consiliere științifică și tehnologică – Subsidiary Body for Scientific and Technological Advice (SBTA). Aceste întâlniri pregătesc terenul pentru ce se va negocia, cinci-șase luni mai târziu, la COP. Prezintă rapoarte care evaluează și revizuiesc procesul de punere în aplicare a deciziilor, oferă direcții strategice pentru implementare, și răspund punctual la chestiuni tehnologice, metodologice sau științifice. COP-ul e ca parlamentul, organul suprem care se întâlnește în sesiune o dată pe an, decide pe un set de tematici, apoi lasă în seama guvernului (un birou de conducere nominalizat de state) și a organismelor sale să implementeze politicile pe care le-a adoptat. Se aplică aceeași logică și pentru CMA și CMP.
Am dedicat ultima săptămână din octombrie, înainte să plec la COP, pregătirilor și planificării celor nouă zile pe care le aveam în Sharm el-Sheikh. Atunci am realizat, ușurat, că e imposibil, oricât de mult timp și resurse aș avea la dispoziție, să știu tot și să înțeleg în amănunțit fiecare detaliu al conferinței. Oricât de contraintuitiv ar suna, realizarea asta mi-a dat spațiul emoțional și mental să absorb, pe teren, tot ce simțeam că mai am nevoie să înțeleg ca să întregesc puzzle-ul COP27 pe care l-am construit în mintea mea luni întregi. Nu l-am terminat, dar acum sigur am o mai bună înțelegere.
A fost o abordare foarte benefică, pentru că la conferința asta, dacă vii să observi și să influențezi negocierile, trebuie să ai o mare toleranță la imprevizibil. Dacă vii doar să hoinărești pe la pavilioane, sigur, ai o mai mare certitudine că evenimentele planificate se vor ține – dar nu era cazul meu, voiam să fiu direct în mijlocul acțiunii, incluzând protestele. Doar că nu știi ce negocieri sunt (sau unde se află) decât dimineața, când se postează programul. Chiar și după ce ți-ai făcut estimativ un orar, pe loc, e posibil să-ți fie restricționat accesul într-o sală, pe diverse motive: fie e prea multă lume prezentă, fie e prea mică sala, fie e stabilită negocierea ca fiind închisă observatorilor. Așa că tot timpul ești pe fugă.
Dar într-o agitație continuă, mi-am găsit ritmul.
Dimineața participam la briefinguri, adică întruniri scurte în care se dau informații sau instrucțiuni importante pentru ziua respectivă. Începeam cu echipa mea de la YEE, unde fiecare ne împărțeam activitățile în funcție de portofolii, roluri și, uneori, preferințe – aveam întâlniri cu alte organizații de tineret, cu parteneri, pregăteam un eveniment despre migrația indusă de schimbările climatice și o demonstrație, așa că nu puteam toți să fim în aceleași locuri. Apoi până la prânz (uneori și după) când de obicei începeau negocierile, săream din întâlnire în întâlnire: cu alți tineri europeni cu care am pus la cale o declarație comună pentru liderii UE de a elimina complet și în timp util toți combustibilii fosili; cu un grup de tineri dedicat agriculturii, cu care am participat la negocieri și am sprijinit această declarație de a extinde discuția la nivel de sistem alimentar, incluzând consumul și risipa; cu un alt grup de tineri cu care urmăream ce se întâmplă cu Programul de lucru pentru mitigare – Mitigation Work Programme (MWP) – și cu care am abordat negociatori individual pentru a le exprima punctul nostru de vedere; chiar cu delegația României, cu care am vorbit despre o mai bună implicare a tinerilor în procesele decizionale.
Mă găseam de multe ori luând pauză în timp ce eram la negocieri. Mă uitam în jur, luam notițe și încercam să observ ce se află în spatele declarațiilor și a pseudo dialogurilor purtate dintr-un colț în altul al sălii. Era multă repetiție, minute întregi irosite de negociatori fie pentru a confirma susținerea unor puncte anterioare ori chiar a le repeta complet. Cu cât avansam mai mult în săptămână, se simțea mai mult factorul uman din spatele microfoanelor. În primele zile, negociatorii repetă declarații făcute de acasă sau părți din contribuțiile lor trimise anterior secretariatului. Ajută să fii prezent de la început pentru că vezi, în mare, care sunt punctele cele mai repetate și ce se omite. Spre exemplu, pentru MWP, am fost frustrat să văd cât de puține voci din sala de negocieri punctau nevoia ca planul ăsta să arate țărilor cum să reducă emisiile până în 2030 în mod real. Spre finalul zilei, dacă era o negociere seara, și spre finalul săptămânii în general, am putut vedea că atunci când e vorba de a construi un nou mecanism (cum e MWP) sau a da un nou mandat celor deja existente (cum e Koronivia), negociatorii erau la fel de nedumeriți și flexibili în declarațiile lor, ca oricine din sală.
Cineva mi-a spus într-o dimineață că it’s a party-driven process, you’re not supposed to talk, dar eu aș zice că e a human-driven process. Cu limbajul potrivit și la momentul potrivit, cred că tinerii pot influența traiectoria unei negocieri. Sau pot contribui, împreună cu multe alte voci ale societății civile, la a menține cursul unei negocieri către un rezultat promițător. Asta am simțit într-o seară, când trecut de ora 20:30, așteptam finalul unei întruniri. Alex, un tânăr din Elveția, a avut curajul să ridice cardul pe care scria YOUNGO și pe care-l pusesem pe masă, în dreptul nostru, așa cum cere procedura, și a citit scurt și la obiect solicitările noastre pentru Koronivia. Nu se aștepta nimeni să ni se dea voie să vorbim, dar Alex a punctat că avem mare nevoie de spațiul acela formal prin care țările să avanseze decarbonizarea și adaptarea la schimbările climatice a agriculturii, cât și să ofere un cadru tehnico-financiar micilor fermieri. În final, n-am obținut decizia ideală pentru Koronivia, dar măcar s-a extins mandatul pentru următorii patru ani, chiar dacă într-un cadru limitat. Pentru noi, cei care am văzut cum, de la un moment la altul, negocierile pendulau între a amâna decizia pentru iunie 2023 sau nu, e totuși o victorie. Stângace, dar există.
Oboseală, dar și energie pe care am acumulat-o interacționând cu mulți tineri dedicați cauzei climatice. La finalul zilei, oricât de dezamăgitoare, găseam o bucurie în a fi acolo împreună: we are in this shit together and we are doing our best. Așa se simțea. Era un disconfort să vorbești față în față cu reprezentanți guvernamentali, să ceri o întrevedere, dar treceam peste orice senzație pe care o aveam în corp, pentru că nu vorbeam în numele meu, ci în numele unei echipe. Era mai important ce încercam să obțin, decât frica de a fi respins.
Am realizat între timp că, în anumite momente ale negocierilor, nu există un decalaj de cunoștințe – „e abia al doilea meu COP, încă învăț procedurile” mi-a zis un delegat din echipa unei țări. Vârsta ne e adversar pentru că suntem des puși sub semnul legitimității (ce știm noi, tinerii?), dar la fața locului, vedeam cum stăpânesc proprietatea termenilor, că înțeleg gravitatea discuțiilor și știu ce trebuie pus pe masă la finalul zilei: un text care să reflecte urgența acțiunii climatice, nu bolboroseli birocratice și repetiții deja auzite în alți ani și în alte texte.
Iar când eram confuz, și se întâmpla des, aveam o intuiție a ce să întreb și unde să caut ca să găsesc răspunsuri: în comunitățile de experți care explicau concret cum se dezvoltă negocierile; la jurnaliști dedicați subiectului; sau la colegii mei de breaslă. M-am luptat constant cu un sentiment de îndoială, dar am rămas surprins să văd că de multe ori ce gândeam eu era reflectat în cuvintele altora. Vârsta și experiența erau doar concepte limitatore, pentru că iar și iar mi s-a demonstrat cât de mult mă înșel despre lipsurile mele ca tânăr.
Am plecat și cu convingerea că schimbarea cea mai puternică se face invers, de jos în sus: cu guverne care sunt angajate să îndeplinească obiectivul de neutralitate climatică într-un mod just. Când ai din teritoriu (n.r. din fiecare țară) lideri și delegați care vin deschiși să găsească un punct comun și dedicați atenuării schimbărilor climatice, negocierile avansează. Când ai actori la masă care reprezintă mai degrabă interesele industriilor petroliere, progresul se împotmolește într-un punct cheie, favorabil doar pentru o parte din participanții la discuții.
Asta s-a întâmplat și anul ăsta. Statele n-au fost în stare să pună în decizia finală, care arată voința politică a statelor participante, un text care să sublinieze cu fermitate o reducere treptată și apoi definitivă a combustibililor fosili. De ce? Pentru că SUA a aprobat cele mai multe extinderi de petrol și gaze dintre toate țările în 2022, urmată de Arabia Saudită. Coincidență? Deloc.
Chiar și cu dezamăgirea asta, nu disper. Știu că împreună cu sute, mii de alți activiști creștem comunități care lasă fără aer actuala clasă politică (și de business). Îmi propun să adun cât mai mulți tineri împreună pentru acțiune climatică (fie ea educație, proteste, propuneri de politici publice, orice) și să mă întorc la COP cu acreditare dată de către statul român sau de UE. Poate n-o să fiu negociator din prima, dar fac un pas mai aproape către spațiul de influență care prea mult timp a fost dăinuit de cine nu trebuia.
Notă: Pe mine mă găsești pe Instagram sau pe email la marian.ignat@protonmail.com. În curând, vom lansa Platforma Regenerat, spațiu de acțiune climatică pentru tineri. Dacă vrei să ni te alături, trimite un mesaj pe pagină sau direct mie. Youth and Environment Europe are un apel deschis pentru recrutări până pe 5 decembrie, dacă ți-ar plăcea să intri în echipă, consultă aici oportunitatea.
Primește direct în inbox știri din domeniul educației de mediu, articole despre parcurile naturale din România, interviuri cu experți și oameni de știință, recomandări de activități.
înscrie-te acum!-82.jpg)
