Sunt în Adriatic Climate Camp, o tabără organizată de Extinction Rebellion Zagreb. Extinction Rebellion (XR) este o mișcare internațională, decentralizată și apartinică, ce folosește acțiunea directă non-violentă și nesupunerea civilă pentru a cere guvernelor să ia măsuri juste pentru criza climatică și ecologică.
Asta e prima mea tabără într-un context internațional după o pauză lungă, prima dată când parcurg cu mașina un drum de 20 de ore. Activismul ecologic, în ultima perioadă, a însemnat descoperire: cum mă pot implica pentru a ajuta într-un mod real? Pe lângă curiozitatea cu care am plecat la drum, una din misiunile mele aici a fost să iau notițe. Alina, de la biroul Greenpeace din Europa Centrală și de Est, plănuiește o tabără climatică în România, anul viitor.
Ajunși în Croația, eu și ceilalți câțiva colegi cu care plecasem prin Greenpeace România ne-am pus corturile în campingul dedicat taberei de activism. După ce am reușit să dorm aproximativ cinci ore, am fost trezită de zgomotele și de lumina care trecea difuzată prin materialul albastru al cortului în care dorm.
Când m-am dus prima dată la principalul cort XR ca să văd ce se întâmplă, se vorbea în engleză și erau atât croați în jur, cât și activiști din alte țări care ofereau o mână de ajutor. Am aflat că zona principală unde se vor desfășura atelierele, plenarele și unde vom lua mesele era într-o parcare a complexului, la vreo cinci minute de mers pe jos de camping.
Pe parcursul taberei, au fost aproximativ 100 de participanți, cu vârste de la 17 ani până la 50+. Aveam să aflu pe parcursul taberei că erau prezenți oameni din peste zece țări europene. Era un mix de limbi, unele pe care le înțelegeam sau pe care puteam să le denumesc, altele gibberish.
La prima cină am vorbit cu câțiva germani despre cum ei nu învață mai nimic despre istoria balcanică și est europeană la școală, pe când noi suntem foarte sufocați cu tot ce ține de “vest”. Am discutat despre rasismul sistemic asupra romilor din România, iar Lara, o activistă de la Ende Gelände (EG), mi-a povestit despre memorialul în onoarea sintilor și romilor, din Berlin, care au fost omorâți în timpul Holocaustului, ce riscă să fie mutat. Deutsche Bahn, compania feroviară de stat din Germania, dorește să extindă trenurile subterane, iar o nouă linie ar trece fix pe sub memorial.
La un moment dat, organizatorii taberei au început plenara de seară, așa că ne-am întrerupt dezbaterea. Ne-au urat bun venit, urmat de aplauze, fluierături și bătăi în mese. Era o energie molipsitoare. Cici, membră XR Zagreb, ne-a prezentat și grupul care avea să asigure un spațiu safe pentru toți participanții. Adică, în cazul în care cineva simte că nu se integrează sau se simte discriminat, jignit, neînsiguranță, acest grup va interveni și va asigura bunăstarea oamenilor care ar putea trece prin astfel de situații.
Cei care au dorit să-și prezinte atelierele pe care urmau să le organizeze în tabără au oferit detalii despre acestea la portavoce. Pentru moderare, oamenii și-au înscris ideile de ateliere în formularul de înscriere pentru tabără. Așa cum este în paradigmele mișcării XR, totul a fost decentralizat și oricine avea o idee sau o părere avea spațiul să o spună sau să o aplice. Nu a existat vreun moment în care s-a simțit vreo poziție ierarhică.
Una din persoanele care a venit în față să se prezinte, a fost un youtuber, pe nume Lloyd, care era din Regatul Unit și locuiește de peste zece ani în Croația. Ne-a povestit cum a crescut într-un cult unde a fost învățat de mic că Dumnezeu va fi cel care se va ocupa de problemele ecologice, iar ei ca enoriași nu trebuie să se implice. Trebuiau să lase totul în mâinile lui Dumnezeu. Pe măsură ce a crescut, și-a dat seama că – pe lângă alte probleme pe care le sesizase în cultul respectiv – Dumnezeu nu rezolva problemele ecologice. Așa că a ieșit din cult, cu realizarea că trebuie și el să contribuie la schimbare într-un fel.
După prezentarea atelierelor, am stat la masă cu grupul din România, unde am vorbit despre cum nu suportăm campaniile de greenwashing care sunt tot mai populare la noi în țară, atât pe partea influencerilor, cât și a multor ONG-uri. Am vorbit despre ultima lege legată de substanțele interzise, cât și despre ultima lege proaspăt votată în Parlamentul European, care spune că nu se vor mai putea cumpăra produse care provin din păduri defrișate.
Primul workshop la care eu am mers în prima dimineață a taberei a fost despre cum le poți da viață hainelor vechi, la care am ajutat și eu. Le-am prezentat participanților cum își pot face o sacoșă reutilizabilă dintr-un tricou vechi/maiou/bluză. În același timp, avea loc un atelier denumit Bike Kitchen, moderat de niște cehi. Participanții învățau cum pot repara biciclete, dar și alte secrete legate de acestea.
După primul atelier, au mai urmat două ateliere: unul despre ce sunt acțiunile directe non-violente, cum sunt marșurile, și unul despre intersecționalitate. La atelierul despre acțiuni am avut o tură de cerc în care fiecare își spunea, printre altele, numele și pronumele pe care le folosește. Multe persoane se identificau cu pronume she/her (ea/ei), he/him (el/lui), dar erau și oameni care foloseau pronumele they/them (uite aici un articol în care o persoană non-binară din România scrie despre cum să te referi la o persoană ce folosește pronume neutre). Pe lângă, erau și mulți oameni care foloseau un mix din cele trei menționate: she/they, he/they, she/he/they.
Unul din atelierele de după masă a fost cu o avocată din Croația. Ne-a prezentat și explicat legile din Croația, ce măsuri există, limitări și riscuri. Multe din ele erau foarte similare cu cele din România, dar existau și diferențe. De exemplu, o adunare publică în Croația este categorizată astfel dacă are mai mult de 20 de persoane, pe când în România, polițiștii iau în considerare orice adunare care are minimum trei persoane.
Am ajuns mai târziu la un atelier de tobe, ținut de Drum ‘N’ Bijes (Tobe și furie) Croația. Am învățat cinci combinații diferite de percuție ușoară la două tipuri de tobe individuale pe care le-am fixat pe talie. Erau câteva bătăi pe care trebuia să le repetăm, deși moderatorii ne-au încurajat să adăugăm bătăi în plus. Să vedem ce simțim că se potrivește pe lângă ce ne-au învățat. Energia și muzica care se auzea – nu doar că ne-a captat pe noi toți –, dar a și adunat mulți turiști, care ne-au auzit și au rămas să ne asculte. Unii au aplaudat, alții au filmat. A fost un mini-moment de învățare și performare în mijlocul unei parcări.
La cină, am vorbit cu germani, români, croați. Mai târziu am vorbit și despre ce slogane folosim noi de obicei la proteste. Cele mai repetate au fost: “I hear the voice of my great grandaughter, saying climatice justice now. We are gonna rise just like the water and change the system now.” și “Ugljen, nafta, plin, gotovo je s tim (cărbune, petrol, gaz, suntem sătule de voi).”
În aceea seară am intrat într-o discuție despre “sustenabilitate” în modă și dacă ea chiar e posibilă. Concluzia a fost că nu prea ai cum să fii sustenabil pentru că tot produci deșeuri, consumi apă și multe alte resurse, asta pe lângă faptul că de cele mai multe ori munca de creare a hainelor nu este mai niciodată fairtrade.
Azi ne alăturăm inițiativei localnicilor din Krk care s-au împotrivit planurilor terminalului LNG (liquified natural gas, gaz natural lichefiat) din Omišalj încă de când acesta a fost construit, într-o perioadă scurtă de timp, pe durata lockdown-ului din 2020. Vocile lor au fost ignorate atunci când terminalul LNG a fost declarat de Uniunea Europeană un proiect strategic. Acum Guvernul din Croația își dorește ca vocea comunității să fie redusă la tăcere susținând că importul LNG salvează Croația din criza gazului.
Acțiunea, cât și tabăra, vin ca un mesaj puternic că nu vrem gaz fosil și nici proiecte LNG dăunătoare în Croația. Vrem să ne conectăm cu această comunitate, să le susținem lupta și să-i încurajăm să lupte și mai puternic împotriva creșterii capacității terminalului. În schimb, cerem investiții în proiecte de energie regenerabilă și un viitor just și sustenabil pentru comunități și pentru mediu.
Ne-am adunat toți de dimineață la cortul mare din camping și înainte să plecăm, ne-am dat unul de la altul markere permanente cu care ne-am trecut numărul unui avocat pe o parte din corp, asta în cazul în care era să fim duşi la secție. Unii au memorat numărul de telefon, alții l-au trecut pe braț, picior sau pe stomac. La acțiune au decis să participe, voluntar, 55 de persoane.
Acțiunile ferme sunt deosebit de relevante acum, deoarece argumentul privind independența față de combustibilii fosili ruși și teama de creșterea prețurilor la energie, în combinație cu presiunea europeană de a declara gazul drept o sursă de energie ecologică, este folosit pentru a promova rapid noi proiecte de extracție a gazelor și de LNG în Croația, precum și extinderea terminalului din Omišalj.
Unii au decis să rămână în tabără, fie din cauză că se accidentaseră cu o seară înainte sau pentru că nu au mai fost vreodată la un protest. Pe de altă parte, participanți din țări care nu făceau parte din Uniunea Europeană riscau să fie deportați și să li se interzică intrarea într-o țară din UE între 6 luni și 3 ani. De aceea, fiecare şi-a analizat nivelul de risc și cel pe care dorea să și-l asume, fie că era vorba de participare sau plecare. Singura situație în care nu erai neapărat pe cont propriu era cea în care voiai să pleci de la acțiune. Ideea era să nu pleci niciodată singur. Astfel, în cazul în care se întâmpla ceva, măcar o altă persoană știa ce ți s-a întâmplat și putea transmite mai departe grupului.
Krk este cea mai mare insulă din Croația. Tabăra noastră era la 7 km de terminalul LNG pe care noi îl “ocupam”, așa că după ce toată lumea era gata, am pornit, la pas pentru următoarea oră și jumătate până la terminal. Au fost și două mașini care au mers pe lângă noi. În una erau majoritatea materialelor necesare și o activistă din Franța care avea piciorul rupt și dubița noastră în care am mai luat niște oameni și alte materiale: pancarte, megafoane, tobe, apă și alte lucruri lăsate de oameni în mașină.
Ne-am întâlnit cu restul oamenilor pe o potecă din pădurea din apropierea terminalului.
În jur era o șosea cu două benzi ce ducea spre terminal mărginită de păduri pe stânga, iar pe dreapta mult teren uscat asaltat de garduri care părea să fie tot al unei alte entități private.
Pe poteca ce conecta pădurea de șoseaua principală, am început să ne echipăm în combinezoane, am împărțit bannerele și ne-am asigurat că suntem aproape de grupul nostru de afinitate, acel grup de la un protest, format din minimum două persoane, cu care iei decizii împreună legat de propriile tale limite. Spre exemplu: Când vrei să pleci? Cum? Pe unde? Dacă se întâmplă ceva cealaltă persoană știe? Sau dacă amândurora vi se întâmplă ceva, știți unul de celălalt?
Cât așteptam să fim gata să plecăm spre terminal, vedeam cum pe stradă tot treceau mașini de poliție și de la o firmă de securitate privată. Odată ce noi am pornit pe ultima porțiune din drum, una din mașini a încetinit ca cineva din ea să ne filmeze.
Am mers vreo 10 minute, timp în care am scandat “What do we want? Climate justice! When do we want it? Now!” cât și versiunea în croată, “Power to the people, the people got the power, tell me can you feel it, getting stronger by the hour. Power, people, people, power.” “Keep it in the ground, keep it in the ground.” și “Jedina nada klimatska pravda, jedina solucija revolucija” (singura speranță - justiție climatică, singura speranță - revoluția). Eu țineam un banner pe care scria, în română, “Gazul fosil nu este verde.”
Când ne-am apropiat de principala poartă de acces pe care urma să o blocăm, am fost întâmpinați de una din mașinile de la firma privată de securitate a terminalului LNG, cât și de alte patru mașini de poliție, o dubă și trei mașini mici: duba și încă două mașini erau așezate pe margine, o mașină de poliție bloca accesul la intrarea pe care voiam noi să blocăm – fără să-și dea seama polițiștii ne-au făcut un serviciu poziționând acea mașină astfel – și mai era un jeep al poliției puțin mai sus de intrare.
Nu eram surprinși să îi vedem acolo, pentru că au fost anunțați cu două zile înainte că o să venim și o să avem o acțiune acolo. Chiar și așa, simțeam adrenalina secretată în corp, bătăile alerte ale inimii pentru necunoscutul care ne aștepta.
O să reușim oare să facem ce ne-am propus? Cum o să schimbe această acțiune fiecare participant? O să aibă vreun impact mai mare de atât? O să ajungem la secție? O să luăm amendă? O să fim arestați? Cum le zic părinților că am fost arestată în Croația? Le zic?
Ajunși în fața uneia dintre porți, am scos și așezat tot într-un minut. Aveam câteva din tobele de la atelierul de ieri cu noi și erau câțiva participanți care băteau în ele. Noi scandam și alteram cu sloganurile pe care le repetasem cu o seară înainte și pe care le-am spus și pe drumul spre terminal. La început, doi activiști, unul din Croația și unul din Germania au luat o portavoce și au strigat cererile noastre:
Nu vrem proiecte de gaz fosil și LNG-uri distructive în Croația! Cerem investiții în proiecte de energie regenerabilă și un viitor just și sustenabil pentru comunități și mediu!
Bannerele "Stop LNG, reclaim energy" și "Power to the people", cu dubla semnificație "Power to the people" și "Energy to the people", transmit faptul că ne dorim putere în decizia asupra viitorului nostru. Considerăm că singura soluție durabilă la criza energetică este investiția în infrastructura pentru utilizarea energiei din surse regenerabile deținute de comunitățile locale. Comunitatea locală nu beneficiază de proiecte precum terminalul LNG. În schimb, pe Krk se dezvoltă exemple pozitive care arată cum investițiile în centrale fotovoltaice permit independența energetică, care este mai profitabilă atunci când funcționează la nivelul comunităților energetice.
LNG este importat în Croația în principal din SUA, unde se folosește procesul de extracție a gazelor prin fracturare hidraulică (fracking) care este extrem de dăunător pentru mediu și comunități. Această metodă distruge structura solului și poluează apele subterane, făcând astfel ca suprafețe uriașe să nu mai poată fi folosite pentru cultivarea alimentelor și pentru trai. Este necesar ca discuția despre originea gazului importat și impactul acestuia asupra mediului și comunităților - de la procesul de extracție, transport și până la impactul final nociv asupra climei - să devină parte a discursului public. Doar atunci va deveni clar că nu există dreptate în afacerea gazelor, indiferent de originea acestora.
Inițiativa subliniază faptul că nu ar trebui folosită ca scuză criza energetică pentru construirea de noi infrastructuri care vor bloca Croația în dependența de gaze importate. Înlocuirea unei surse de import de gaz cu alta (rusească cu americană) este o soluție temporară care ne face sensibili la schimbările de pe piață. Putem obține o adevărată independență energetică prin direcționarea banilor contribuabililor către surse de energie regenerabilă, cum ar fi soarele și vântul, pe care Croația le are din abundență, în loc să investim în noi infrastructuri.
Am stat acolo trei ore în care am prins mai mult soare și ceva ploi la final. Polițiștii nu ne-au legitimat, doar au stat prin preajmă. Au discutat la un moment dat cu cineva de la XR Zagreb și au venit mai aproape o singură dată să ne zică să nu sprijinim niște bannere de gard, pentru că “pot cauza probleme”. Respectivele bannere au fost apoi ținute în mână. Puținele ore în care am stat acolo au trecut repede pentru că eram toți, împreună. Ne simțeam mai uniți după trei zile în care ne cunoscusem.
Pe parcursul protestului au venit și câteva trusturi locale de presă. În principiu, interviurile au fost luate în croată, dar la publicația din Rijeka au luat și un interviu în engleză unei activiste din Cehia.
După ce toate interviurile au fost luate și am observat că începea să picure, ne-am strâns în grupuri să discutăm ce facem mai departe: cât mai rămânem și cum plecăm. După ce fiecare grup și-a ales și trimis un delegat în grupul mai mare de decizii, s-a hotărât că cine își dorește să plece, poate pleca acum, iar cine mai vrea să rămână încă 30 de minute, poate face asta. Noi, serbii și câțiva cehi am plecat, cum am considerat că scopul acțiunii – de a transmite că proiectele de gaz fosil și LNG nu sunt dorite în Croația – a fost îndeplinit.
Noi am decis să mergem pe plaja de lângă terminal, ca moment de relaxare după o acțiune fără incidente. Am luat-o pe un drum din pădure după ce ne-a fost interzis de poliție să o luăm pe cea mai apropiată cărare. De aici vedeam mult mai bine terminalul și am observat o barcă a poliției care era în apropiere. La scurt timp după, un polițist a părăsit barca mai mare și a venit către noi cu o bărcuță electrică. Și-a păstrat distanța și când a observat că suntem inofensivi, s-a întors la barca principală a poliției.
Seara, după cină, ne-am uitat la poze de la acțiune și la materialele care apăruseră în presă. Am aplaudat și fluierat, dar am dezbătut și faptul că, deși presa a menționat acțiunea, s-au axat mai mult pe detaliile logistice, decât pe problema pe care noi ne doream s-o ilustrăm: că în situația actuală, combustibilii fosili nu sunt o soluție pentru combaterea crizei climatice și ecologice. Avem nevoie de o tranziție spre energie regenerabilă, dar și de o tranziție către un sistem mai just în care oamenii vor avea un nivel de bunăstare ridicat, indiferent de locul unde se află pe planetă.
După acest moment, înapoi în tabără, cine și-a dorit a putut să rămână să se uite la filmul “The Loud Spring”. Acesta era un documentar realizat de niște germani care au prezentat începuturile discuțiilor despre problematica combustibililor fosili și a crizei ecologice de la început anilor ‘60 până în prezent, cu interviuri luate unor specialiști în problemele ecosistemului, de la profesori universitari, la ingineri și oameni de știință. La final, documentarul prezenta o variantă a cum ar arăta lumea noastră dacă oamenii globului se unesc să ceară măsuri reale pentru crizele prin care trecem. Filmul ne-a lăsat cu speranța că avem soluții, dar și cu întrebarea dacă oamenii vor putea fi mobilizați pentru a reuși asta?
După micul dejun, am avut primul atelier cu un localnic de 50-60 de ani care locuiește pe insulă. Atelierul lui era despre localizare și cum putem conviețui în comunități. La început, am vorbit despre indicele GDP (PIB), despre cum sistemul ăsta nu e bun pentru combaterea crizei climatice. Am dezbătut și de ce e important să renunțăm la astfel de metrice de “creștere economică”. Cel mai interesant mi s-a părut schimbarea către comunități și ce putem schimba pentru a trăi mai prietenos cu resursele planetei, cât și între noi. De exemplu, cantinele comunitare ar putea oferi un spațiu de socializare pentru oamenii dintr-o anumită comunitate, ar ajuta mulți alți oameni să ia masa cu alte persoane, cât și să promoveze sustenabilitatea pe termen lung.
Mai târziu, am pornit singură într-o plimbare prin ploaie să văd puțin din clădirile din localitatea Njivice în care ne aflam. Clădirile erau dominant case care erau foarte simple. Ce le făcea să iasă în evidență, totuși, erau culorile ușor pastelate în care erau pictate – portocaliu, roșu, galben, bej, roz și foarte mult alb printre care mai răsărea câte o casă din piatră.
Înapoi în camping, alți oameni discutau restrâns despre eco-anxietate sau despre cum poți să îți îmbunătățești skill-urile digitale. Am aflat de la oameni că localnicul de la trainingul de localizare ne-a pus la dispoziție bungaloul lui. Micul spațiu era plin de fețe familiare din ultimele zile. Atelierul ținut de XR Serbia în mica căsuță se numea Anti-extractivism și era despre o companie Anglo-Australiană numită Rio Tinto care a venit și în Serbia. De când a venit, dorea să deschidă cea mai mare mină de litiu din Europa în Valea Jadar, din apropierea orașului Loznica.
Părea totul o telenovelă. Doar că poveștile amoroase au fost înlocuite cu parteneriate semnate pentru a ajunge în Serbia, relații cu oameni politici, iar pe cealaltă parte e un întreg sistem de relații formate din localnici, cât și persoane publice cunoscute de origine serbă, care au aflat de ce își dorea Rio Tinto să extragă din Serbia.
Așa că era drama din familia extractivistă și drama din familia activistă care își dorea să pună capăt acestui pericol, iar cele două familii erau rivale.
Deși, în viața reală, familia cu relațiile politice e compania care a propus un contract de 2.4 miliarde de dolari americani guvernului Serbiei, iar familia activistă este formată din marea majoritate a populației Serbiei, de la fermieri până la orice cetățean care locuiește în orice zonă a Serbiei, până la sârbi din diaspora și persoane din alte țări care au realizat că ce se întâmplă nu e doar o problemă a sârbilor, ci una a tuturor.
Totul a început în 2004, când geologii de la compania Rio Tinto au descoperit depozite de litiu și borat în Valea Jadar. În același ani, compania a semnat primul contract cu guvernul din Serbia pentru posibilitatea de a extrage aceste materiale necesare pentru crearea bateriilor pentru mașini electrice, dar nu numai. Anii au trecut și nu s-au întâmplat foarte multe la nivel public, cel puțin informațiile de interes public nu au avut transparență, între deciziile ce aveau loc între Rio Tinto și Guvernul Serbiei.
Valea Jadar este înconjurată de munți și două râuri: Jadar și Korenita. Terenul din zonă este fertil. Astfel se produc 5-6 recolte pe an din zonă care cuantifică în aproximativ 70 de milioane de euro din recolte pe an. Recoltele din această zonă oferă mâncarea localnicilor, cât și celor din apropiere. Apele subterane sunt așa adânci de chiar și în perioade de secetă, culturile tot produc hrană.
La nivel contractual, Rio Tinto a oferit un contract guvernului Serbiei pentru a începe extragerea litiului și a boratului din zonă. Problema este că, dacă compania ar începe extragerea, ar putea fi o adevărată catastrofă ecologică, atât pentru Serbia, cât și pentru țările vecine, inclusiv România.
Practic, terenul se află în raza a 22 de sate. Dacă ar fi luată drept o cauză în interesul statului, guvernul ar putea expropria locuințele localnicilor așa fel încât compania să înceapă exploatarea resurselor. În cifre, asta ar însemna 2.030 de hectare de teren agricol, 200 de hectare de păduri, 350 de familii forțate să fie relocate, 19.000 de oameni afectați direct, 1.000 de tone de acid sulfuric pe zi (diluat de 5.000-6.000 tone de apă) și 1.3 milioane de deșeuri toxice pe an. Iar propunerea de operare este creată ca mina să opereze 24/7 timp de 60 de ani, începând cu anul 2028, conform Marš sa Drine, inițiativa principală care luptă pentru combaterea extractivismului din Serbia.
Sterilul, partea nefolositoare a unui zăcământ de minereu sau a unui produs minier îndepărtată la finalul procesului de prelucrare (deșeul toxic), ar fi depozitat, după strategia oferită de Rio Tinto, în Valea Jadar, într-o groapă de 80m adâncime. Problema este, că această groapă a fost propusă într-o zonă cu risc de inundații.
Ca efect, deșeurile toxice s-ar infiltra în apele subterane și ar contamina răurile Jadar și Korentina, care la rândul lor se varsă cu Râul Drina, la granița cu Bosnia și Herțegovina, dar și Korentina, care se varsă în Dunăre, în România, și ar risca contaminarea a până la 300 km de curs de apă, îmi povestește Milica de la XR Serbia.
Încă din 2019, sârbii au ieșit, din această cauză, să protesteze, lunar, săptămânal sau chiar zilnic, în toată țara. Oamenii au cerut ca Guvernul să respingă dreptul de extragere companiei și să nu vândă țara străinilor. Cel mai mare protest a strâns aproximativ 150.000 de oameni care au blocat principala autostradă din Belgrad, cât și alte proteste în restul țării. Ca urmare, prim-ministrul Serbiei, Ana Brnabić, a anulat permisele companiei de extragere în ianuarie, 2022, cu câteva luni înainte de viitoarele alegeri din luna aprilie. Deși momentan le-au fost suspendate permisele, companie Rio Tinto tot dorește să continue presiunea pentru a începe extragerea din zonă.
„We don’t need green solutions in Jadar Valley, everything in Jadar Valley is already green” (localnic din Loznica)
A rămas cu mine o vorbă spusă de un localnic din Loznica – îmi povestește Milica (XR Serbia), ingineră în protecția mediului în agricultură –, cum că Valea Jadar nu are nevoie de soluții verzi, pentru că aceasta deja este verde.
Dacă vrem să schimbăm sistemul, nu avem nevoie să adoptăm alți combustibili pentru capitalism. O soluție ar fi să investim în infrastructura transportului în comun (de la tramvaie la trenuri), unde putem avea energie solară trimisă direct în sistem, fără o grămadă de baterii. Pentru producerea unei baterii, pe lângă litiu ai nevoie de cobalt, cât și de alte materiale. Cobaltul, de cele mai multe ori, provine din Congo unde lucrătorii sunt exploatați și plătiți o sumă extrem de mică și condiții mizere pentru munca lor. Pe lângă exploatarea oamenilor, materialele necesare ar duce la distrugerea biodiversității și la folosirea altor materiale din plastic pentru obiectele finale (de exemplu mașini electrice) care ar necesita combustibili fosili. De aceea, lângă infrastructura transportului în comun, spune Milica, trebuie să investim și în piste de biciclete bune și în planificare urbană.
„Cred că e important să înțelegem că nu există soluții ușoare, în special soluții care să ne mențină în sistemul capitalist. De-creșterea e momentan singura soluție care să ne scoată din această criză cauzată de un sistem ce favorizează distrugerea.” a mai subliniat ea.
Banca Mondială estimează că producerea globală de litiu va trebui să crească de 500% până în 2050, dacă soluțiile aduse sunt unele axate tot pe consum individual, ci nu pe soluții planificate la nivel comunitar.
Cred că ideea cu care plec și rămâne cel mai bine întipărită în capul meu e faptul că este nevoie de oameni. Nevoie de oameni care să se implice și să ceară măsuri drastice de la guverne pentru combaterea crizei climatice și ecologice. E important ce se întâmplă la nivel local pentru cetățenii de acolo. Dar e important de ținut minte că avem aceeași atmosferă și un număr limitat de resurse la nivel global. Ne influențăm unii pe alții. De aceea, e bine să acționăm local și să gândim global.
Protestele sunt o mică parte din puzzle, dar e necesar ca fiecare din noi să vadă cum își poate folosi abilitățile pentru a contribui la schimbare. Cu cât o să fim mai mulți, cu atât presiunea o să crească pe guverne. Cu cât presiunea o să fie mai mare, cu atât mai repede factorii decizionali vor lua măsuri mai drastice. Avem nevoie de schimbare acum, pentru că nu mai avem timp să așteptăm până în 2030.
Indiferent de cât de diverși suntem și de diferiți, mulți dintre noi avem un punct comun: vrem să ne asigurăm că planeta va rezista următorilor ani și că emisiile combustibililor fosili vor fi drastic reduse, iar temperatura globală va fi menținută maxim în pragul de 1.5 grade celsius.
Dacă fiecare persoană se implică – prin ce știe să facă – pentru a contribui la mișcarea mai mare, sunt sigură că putem schimba situația.
Poate așa, eu și cei din generațiile viitoare vom putea avea experiența de viață a bunicilor noștri, a părinților noștri. Poate că părinții noștri vor muri într-o lume mai bună decât cea în care s-au născut, dar și cei care se nasc vor avea un viitor pentru care să crească.
***
Uite aici o listă cu filmele și podcast-urile din și după tabără:
Credit foto: Angi Șerban, Laura Bonciu
Notă*: Eu am aflat de tabără de pe un grup de facebook creat în urma unei tabere de activism la care am participat în 2019. Cele mai ușoare metode de a afla despre astfel de tabere e să urmărești paginile de Facebook ale mișcărilor tale preferate, să te abonezi la newsletterele lor sau să cauți grupuri de Facebook, WhatsApp, Telegram sau/și Signal există unde se postează astfel de oportunități. Dar, uneori ajută și să urmărești ecologiști și/sau activiști climatici sau de mediu care mai postează despre ce se întâmplă în lume sau la ce activități participă. Eu le urmăresc pe: Nemonte Nenquimo, Xiye Bastida, Mikaela Loach, Ayisha Siddiqa, Arielle V. King, Leah Thomas, Jocelyn Longdon, Wawa Gatheru, Aditi Mayer, Sumak Helena Gualinga, Mitzi Jonelle Tan.
Dacă fiecare persoană se implică – prin ce știe să facă – pentru a contribui la mișcarea mai mare, sunt sigură că putem schimba situația.
Primește direct în inbox știri din domeniul educației de mediu, articole despre parcurile naturale din România, interviuri cu experți și oameni de știință, recomandări de activități.
înscrie-te acum!
