26 decembrie, aterizez in Hanoi. 17 grade afară, se simt ca 25. Oamenii poartă măști pe stradă, dar și în interior, pe scutere și în parcuri. A venit viitorul, îmi zic! (ăla pe care nu voiam să-l descriu niciodată în cuvinte, cel pe care l-am văzut doar în filme, dar nu am crezut că am să-l trăiesc vreodată)

‍

După câteva zile petrecute în Ho Chi Minh, pe care l-am părăsit de urgență din cauza căldurii, umidității, forfotei și a scuterelor, ajung în Hanoi, despre care citisem că e un oraș vibrant, cosmopolit, capitală culturală, cu bulevarde largi și parcuri umbroase.

‍

Cum ies din aeroport, încerc să cuprind cu privirea părți din oraș, dar văd că nu văd nimic altceva decât ceață roșiatică. E spre apus, cred că începe să se întunece, d-asta nu se vede orașul, îmi spun.

‍

Ajung la hotel, mă cazez într-o cameră mică cu un geam și mai mic, îl deschid să aerisesc și simt miros de cauciuc ars pus pe grătar. Închid geamul, aerisesc mâine dimineață, îmi zic. 

‍

Ies din hotel și mă întâmpină același miros de cauciuc, lumini de sus, de jos, forfotă și cele 6 milioane de scutere care se retrag spre parcări, apoi un grătar unde se învârt niște frigărui, lângă o tarabă de ochelari, apoi o piață cu multe decorațiuni de Crăciun, apoi o fată care strigă, foot masa, body masa (*massage, vietnamezii nu pronunță ultima silabă). Apreciez asta, mă gândesc că merg mult pe jos și aduc recunoștință și relaxare picioarelor după o zi cu multe drumuri.

A doua zi, deschid geamul să aerisesc, să văd orașul și cerul. Mirosul de cauciuc apare din nou, în loc de oraș văd în apartamentul vecinilor din blocul lipit de hotel, iar cerul...nu l-am văzut nici în următoarele 3 zile. Ochii mă ustură, simt cum în gât se formează un cactus.

‍

La primele ore ale zilei, la colțuri de stradă apar micile scaune roșii și albastre din plastic, semn că urmează să fie servit micul dejun. Apar și bucătarii ambulanți cu oale imense în care au fiert supa de oase (pho bo). Dacă nu au timp să rămână la masă, clienții primesc supa într-o pungă de plastic legată la capete, toppingurile într-o altă pungă, sosurile într-o punguță mai mică, paharul de cafea vine și e într-o pungă să fie cărat mai ușor, câte o pungă pentru orice ai nevoie. 

‍

Cei care nu pregătesc supa, pregătesc sandvisuri (banh mi) într-o gheretă foarte mică unde au înghesuit o mini butelie pe care prăjesc ouă. Un banh mi conține baghetă, brânză topită, chiftele de porc, pate de porc și ceva mezel de porc, coriandru, castravete și câteva sosuri picante. Cel vegetarian conține uneori ouă, verdețuri și sosurile picante, uneori oul e înlocuit de tofu.

‍

Mă gândesc la punga de plastic atât de prezentă în viețile noastre, care ne dă această iluzie de comoditate și stabilitate, când, de fapt, e doar un obiect de tranziție, trecător și totuși care va rămâne în jurul nostru sute de ani. 

‍

Dacă ar fi să fac un logo pentru consumerism aș folosi punga de plastic cu mânere ca simbol, o găsim și în țările dezvoltate și în cele mai puțin dezvoltate, și la mall-uri, dar și în piețe, pe plaje și în păduri. E a noastră și ne reprezintă ca societate, personalități fragile cu dorințe și nevoi de moment, de unică folosință, produse în masă, care contribuie la degradarea mediului.

‍

Merg mai departe, să explorez orașul. Dau să traversez strada, mă găsesc în mare dificultate, niciun semafor și multe scutere venind din toate direcțiile. Încep să am anxietate să traversez strada, aștept 1 minut, 2 minute, zic, gata, acum, traversez, și iarăși apare, dintr-un unghi mort, un alt scuter, poate nu acum. Propun să mergem doar pe o parte a străzii să ne mai scadă anxietatea.

‍

Orașul vibrează, zumzăie la cafenele, la tarabele cu mâncare din stradă, la ceaunurile cu supă disponibilă la orice oră, la grătarele mereu aprinse, la scaunele mici de pe trotuare, cu milioanele de scutere, cu traficul nebun, cu puținii copaci de pe bulevarde, cu localnici care vând legume și fructe exotice. Toate astea combinate creează o cultură uimitoare, unică, greu de experimentat în alte părți.

‍

Iar oamenii, oamenii sunt excelenți, amabili, cu zâmbetul pe buze, poate prea relaxați, de ajutor atunci când e nevoie și te fac să te simți bine-venit în orașul, îți mai oferă o pungă în plus ca să se asigure că e totul în regulă.

‍

Însă cerul tot nu se vede, aerul devine tot mai vâscos, reglez gâtul din ce în ce mai des, ochii mă ustură. Poluarea coboară deasupra orașului și înghite treptat străzile și blocurile.

În acest peisaj utopic, greu de explicat, greu de acceptat, orașul continuă să vibreze. 

‍

Dacă ar fi să-mi fac o părere uitându-mă la numărul de grătare aprinse de dimineață până seara în oraș, de luni până duminică, aș zice că Hanoiul e o mare petrecere. Doar că grătarele sunt aprinse cu cărbuni, pet-uri, ambalaje, plastice de tot felul și cam orice nu mai folosesc. Citesc pe iqair că se ard zilnic 500 de tone de cărbune și 700 de tone de deșeuri, suficiente cât să țină aprinse toate grătarele.

‍

Ar mai fi de spus și despre șantierele din tot orașul, dar ceața roșiatică le acoperă și poți doar să le auzi, nu să le și vezi, și atunci simți că nu te mai afectează așa tare.

‍

Revin în țară cu mii de de ce-uri, când? cum? Mă întreb, oare se mai poate face ceva ca oamenii din Hanoi să poată vedea din nou cerul albastru, să simtă din nouă plăcerea aerului proaspăt, să simtă o adiere de vânt, un miros plăcut de frangipan? Mă întreb dacă noi am fost puțin mai norocoși că nu suntem încă acolo, dar cât mai avem până să fim acolo?

‍

Am citit un comentariu la un post pe reddit despre Hanoi care spunea că nu au privilegiul  de a alege alternative cu impact redus de mediu, că abia acum au atins un nivel minim de confort financiar și își permit să consume ce nu și-au permis până acum, chiar și cu costul de nu mai vedea cerul.

‍

Avem noi, în colțul nostru de lume, privilegiul să separăm deșeurile, să decidem ce mâncare să alegem, cu ce mijloc de transport să călătorim, să refuzăm punga de plastic la magazin, să fim conștienți de dorințele de moment și să ne zicem tot conștienți ” de asta nu am nevoie„? Știm oare ce avem și nu ne dăm seama de asta?

‍

Un review al orașului spunea ”Hanoi, la început te sperie, apoi începe să-ți placă”. Dar oare ajunge să-ți placă cu adevărat sau, în timp, te resemnezi și apoi începi să accepți că asta e realitatea, că oricât de mult ai vrea să vezi iarăși cerul, sunt 6 milioane de scutere în Hanoi și nu poți schimba asta oricât ai încerca.

‍