Când nu trece niciun tren prin halta Anghelești, Giurgiu și e complet liniște, poți auzi zumzetul albinelor din curtea Bondarilor. Cristina și Cristi Bondar au în fața casei 16 stupi colorați. Au devenit apicultori în martie 2020, când au făcut cursuri la Romapis – Federația Asociațiilor Apicole din România, după 35 de ani de lucrat la Metrorex – Cristi și 27 de ani la CFR, Cristina. Era pandemie, el abia ieșise la pensie și căutau o activitate inedită cu care să-și umple timpul.
„Îi tot spuneam că, dacă va ieși la pensie, el trebuie să rămână activ", povestește Cristina. „Și, dacă numele de familie e Bondar, nu ne-ar sta bine cu niște albine?”
Au cumpărat patru stupi goi, apoi au găsit un apicultor care le-a promis că le vinde patru familii de albine. Condiția era să vină la el întâi, să învețe.
„Serios? Ce mare filosofie?", s-a întrebat Cristina. „Păi dacă am învățat la curs, de ce trebuie să mă mai duc la omul ăsta?”
Doar că la curs au învățat teoretic, apicultorul le-a arătat ce au de făcut practic. Au deschis atunci pentru prima dată singuri un stup, au mutat un roi de albine dintr-un stup în altul, au înțeles să nu intre niciodată în stupină fără costum. Cât umbli la stup e ideal să folosești fum rece, de iască, nu de crengi, care e cald și deranjează insectele. Apicultorul care le-a vândut primele familii a rămas mentorul lor.
S-au împrietenit ușor cu albinele, deși, după primele înțepături, când fața i-a fost desfigurată de umflături, Cristina a vrut să renunțe. Au înmulțit familiile de albine cum au învățat la curs, iar în toamnă aveau deja nouă.
Din primăvara lui 2020, ea moderează grupul de Facebook Apicultori Începători, cu peste 38.000 de membri, unde postează informații utile pentru oricine e la început de drum – cum să ai grijă de stup, cum să cultivi respectul față de albine, povești despre apicultori începători sau descrieri de plante medicinale.
Știind că o să-i fac o vizită, Cristina a întrebat apicultorii de pe grup ce i-ar transmite unui jurnalist. Cineva a scris: „Mierea este dulce pentru cine o cumpără, amară pentru cine o produce.”. Alții au venit cu argumente. „Chiar dacă e secetă sau sunt situații deosebite, nu ne dă nimeni ajutor. Suntem copiii vitregi ai Ministerului Agriculturii. Fiecare ne descurcăm cum putem, că suntem amatori, semi profesioniști sau profesioniști”, a scris un apicultor.
„Prețul mierii la achiziție e destul de mic (n.r. 10-12 lei kilogramul de miere polifloră și 18-20 de lei cea de salcâm. Prețul corect, spun apicultorii, ar fi de 25 de lei mierea polifloră și 40 de lei cea de salcâm). Investițiile în stupină și timpul petrecut acolo sunt impresionante.”
„Ohoo, e cale lungă până vezi mierea în borcan sau în butoi, cu trudă, cu investiție (că toate s-au scumpit), stresul mutării în pastoral (n.r. pentru stupărit în altă localitate, la pădure etc.), curg găleți de apă – cel puțin de pe mine – că stai în bătaia soarelui”, a transmis un alt membru al grupului. „Nu avem nici un ajutor precum au celelalte ramuri ale agriculturii. Dar când ajungi să o vinzi și ești luat în râs cu te miri ce, parcă pune capac la toate.”
„Cel mai greu în apicultură e începutul de an, cu pregătirea familiilor pentru pastoral, cu stimularea lor, cu tratamentele lor și cu pregătirea utilajelor pentru deplasare. Nu mă refer la efortul fizic al apicultorului, ci la efortul financiar”, a scris Ciprian Tăune, un apicultor din Galați. „De aceea o subvenție pe stupine, în funcție de numărul de familii deplasate în pastoral ar fi binevenită, exact cum primesc și fermierii pentru înființarea culturilor.”
Tăune și-a format, în 23 de ani, o rețea de clienți fideli, astfel încât nu trebuie să-și vândă mierea procesatorilor pe un preț incorect. De exemplu, spune el, dacă achizitorii oferă 10 lei pe kilogram pentru mierea polifloră, un preț corect ar fi 15 lei. Cât despre stupăritul în deplasare, despre care scria în comentariu, apicultorul a făcut o comparație: dacă acum 20 de ani costa 4.500 de lei, pentru aceeași distanță, același interval, costurile se ridică astăzi și până la 15.000 de lei.
„Ceea ce-i doare cel mai tare pe apicultori este prețul deosebit de scăzut al mierii pe piața românească”, spune și Mircea Ciocan, președintele Romapis. Dintre toți membrii Uniunii Europene, „în România se plătește cel mai puțin pe kilogramul de miere”. Asta deși, spune Ciocan, albinele culeg polen dintr-un mediu destul de curat, din flora spontană bogată și din pădurile masive de salcâm, tei și castan, care nu sunt chimizate. Ca o comparație, în Germania și Austria un kilogram de miere polifloră costă între 10 și 12 euro și 15 euro cea de salcâm.
Drumul mierii până la raft depinde de caz. Ca să-și vândă mierea, un apicultor poate fie să o dea la borcan la piață, în târguri sau printr-o rețea proprie de clienți, cum a făcut Tăune; fie să vândă en gros către achizitori, care o dau mai departe procesatorilor, români sau străini, care au contracte cu magazine mai mari sau mai mici.
Președintele Romapis spune că procesatorii din România stabilesc de comun acord prețul mierii și nu concurează unul cu celălalt. Funcționează ca un monopol. De exemplu, un apicultor ar vinde kilogramul de miere polifloră la târg chiar și cu 30 de lei, însă achizitorul îi oferă cel mult 12 lei. Și nu este loc de negocieri.
Mai mult, calitatea mierii scade după ce pleacă de la apicultor.
„Putem spune că ce a trecut prin mâna procesatorului nu se mai cheamă miere” (Mircea Ciocan, președintele Romapis)
Asta pentru că mierea românească, bogată în polen și nectar, este combinată cu miere din destinații necunoscute, care este de o calitate inferioară și, deci, la un preț mult mai mic, cum ar fi cea din China. Acolo, albinele procesează o glucoză pe care o produce trestia de zahăr după ce este tăiată.
„Este ca mierea făcută din zahărul pe care noi îl administrăm când nu există hrană pentru albine (n.r. iarna). Nu e o miere florală, nu a văzut nectar sau polen, deci nu are proprietățile mierii adevărate”, a explicat Ciocan.
Recent, Comisia Europeană a publicat concluziile unei investigații în care au fost analizate 320 de probe de miere de pe piața europeană. 46% dintre acestea sunt suspecte că nu respectă prevederile Directivei Mierii (legislația europeană privind definiția mierii, diferitele tipuri de miere și caracteristicile acesteia pentru a nu crea condiții de concurență neloială care să inducă în eroare consumatorii). Cele mai mari suspiciuni le-au ridicat mostrele din China, Turcia și Marea Britanie. Mai mult de jumătate dintre operatorii verificați au exportat loturi de miere suspecte de a fi alterate cu zaharuri.
Romapis a făcut un experiment similiar, la o scară mult mai mică. A cumpărat opt borcane de miere din supermarketuri de la branduri din România, iar conținutul lor a fost testat într-un laborator specializat. Cea mai mare concentrație de miere a fost de 20%. Restul - sirop de zahăr.
Această problemă ar putea fi rezolvată prin etichetarea corectă a mierii, așa cum prevăd îmbunătățirile aduse în 2020 Legii Apiculturii. Potrivit noii versiuni, producătorii, procesatorii și comercianții sunt obligați să afișeze vizibil pe etichetă țara de origine pentru mierea de albine, dar și pentru amestecurile cu miere din mai multe surse.
„Atunci când procesatorul face o cupajare (n.r. amestec) de miere, să scrie exact în ordinea descrescătoare a cantităților țara de origine a mierii care intră în acel cupaj. Posibil ca așa să se facă o departajare în funcție de calitate”, a spus președintele Romapis.
De exemplu, dacă un client caută miere 100% românească și nu găsește, o va alege pe cea care are procentul cel mai ridicat de miere din România.
La aproape trei ani de la adăugarea acestor lămuriri în lege, pe piața de la noi din țară mierea este încă vândută cu etichete pe care scrie „amestec de miere provenită din UE și din afara UE”. Însă vina, spun apicultorii, o are Ministerul Agriculturii, pentru că nu a publicat normele de aplicare referitoare la etichetă. Ministerul a motivat, într-o scrisoare către Romapis și alte asociații cu același profil că „normele privind etichetarea mierii în România se vor aplica în conformitate cu prevederile legislației europene în vigoare care prevalează asupra legislației naționale”.
Adică atât timp cât legislația europeană este vagă, România poate permite ca pe etichete să scrie „miere UE și non UE”.
Europarlamentarul Alin Mituța a întrebat Parlamentul European la sfârșitul lui 2021 dacă are Comisia în vedere măsuri pentru combaterea fraudei și a concurenței neloiale privind mierea și produsele apicole.
„Responsabilitatea principală pentru asigurarea conformității cu legislația UE în domeniul agroalimentar revine operatorilor din sectorul alimentar”, i-a transmis Comisia. „Detectarea și combaterea fraudei alimentare este, de asemenea, responsabilitatea statelor membre”.
Deci e treaba României ce fel de miere are pe piață.
Ciocan sfătuiește consumatorul care nu are ochiul format și nici nu trimite mierea la analize înainte de a o consuma să cumpere de la un apicultor pe care îl cunoaște. Prețul, spune el, ar mai putea fi un indicator pentru calitatea mierii.
„Astăzi toate borcanele de miere din supermarket sunt la un preț sub cel real de producție al kilogramului de miere. Atunci te întrebi de unde a plătit firma de procesare curentul, angajații și celelalte”, spune acesta.
Cei de la Romapis au făcut un experiment similar celui din supermarketuri, dar care viza apicultorii. În trei ani au cumpărat aproximativ 80 de borcane de miere din târgurile apicole și au trimis probe la laborator. Rezultatul a fost că mierea era 100% naturală, cu o singură excepție, unde o analiză a fost ușor modificată din cauză că borcanul a stat în soare.
Bondarii, familia de apicultori începători din Anghelești, cred că mai e nevoie și de educație, căci au văzut la târguri că românii au preferat să cumpere de la ei mai degrabă siropuri de fructe pe bază de zahăr, decât miere.
N-au apucat încă să-și construiască o rețea de clienți, căci sunt de prea puțin timp pe piață. Dar nici n-au în plan să-și crească foarte mult stupina, ci se bucură de cei 16 stupi colorați din curte și încearcă să aplice etic informațiile de la curs și din cărți.
„Sunt apicultori care spun așa: «Dă-i albinei cât mai puțin și ia-i cât mai mult, că abia atunci ești pe profit». Eu nu sunt în filmul ăla”, spune Cristina.
Ea nu adună toată mierea, ci le mai lasă și albinelor să mănânce. Iar când umblă la stup, dacă o albină se plimbă pe marginea unde trebuie să pună rama la loc, o împinge cu degetul ca să n-o strivească. Este mereu conștientă că lucrează cu niște ființe vii, așa că, atunci când zdrobește din greșeală o albină sau când o înțeapă una, apoi moare, o plânge ca pe orice altă vietate.
În timpul cursurilor și-a șocat și profesorii când le-a spus că albinele sunt sclave pentru apicultori: „Le plătiți cumva? Le dați ceva? Le ziceți: «Vai, să vă fac un tort de ziua voastră!»
Recent, au cumpărat un stup observațional, aproape triplu ca preț decât unul obișnuit, dar care are ramele din sticlă, transparente, astfel încât să se poată observa activitatea albinelor. Le-au vorbit deja unor elevi de clasa I de la o școală din București despre albine și despre apicultură, iar pe listă așteaptă alte grupuri de copii din Capitală, din Ploiești, Pitești și Giurgiu.
„Educația începe de când suntem mici și copiii ar putea aprecia rolul albinei în natură, că putem mânca cât mai natural cu ajutorul albinelor”, a mai spus Cristina. „Am găsit multă deschidere și curiozitate la copii.”
Primește direct în inbox știri din domeniul educației de mediu, articole despre parcurile naturale din România, interviuri cu experți și oameni de știință, recomandări de activități.
înscrie-te acum!
.jpg)
