*T/W: acest articol conține informații ce pot avea impact emoțional.
Copilăria mea a fost plină cu vizite la țară. Am și acum imagini cu pui decapitați și țipetele porcilor la fiecare Crăciun.
În școala primară, într-o iarnă, eu, fratele și părinții mei ne-am trezit la 4-5 dimineața să plecăm spre mătușa mea, care încă locuiește la sat. Era a treia zi de Crăciun și urma să avem parte de clasica pomană a porcului. Am străbătut cei aproximativ 40 de km din Bacău până în satul natal al mamei pe întuneric. În casa mătușii mele, mama ne-a zis mie, fratelui și verișorului meu să stăm înăuntru până taie porcul. Deși era întuneric, țin minte și acum cei șase bărbați, printre care tata și unchiul meu, care se chinuiau să aducă porcul în curtea principală, unde aveau să-l înjunghie. Până la urmă, porcul a fost scos din coteț, iar bărbații se chinuiau să îl țină.
Aud țipetele cu disperare pe care acel porc le scotea, teama pe care o simțeam din acele zbierături pe care le-am asimilat cu reacțiile pe care eu le-am când mă simt în pericol. În tot întunericul, am fugit speriată la geam, să văd ce se întâmplă.
Hai pleacă de la geam, Ștefi. Dacă vede porcul mila pe care i-o porți în ochii, o să se zbată mai tare și o să moară mai greu, cred că mi-a spus atunci mama.
Am plecat de la geam, iar în câteva momente am asistat la cel mai oribil horcăit pe care l-am auzit în viața mea. A fost prima dată când am refuzat să fac clasica poză pe porcul ars, în ziua de Crăciun.
Crescând într-o familie practicantă ortodoxă, eram obişnuită de mică să o aud pe mama că ține post. În postul ortodox, oamenii care decid să îşi schimbe ingredientele pe care obişnuiesc să le consume, renunță pentru perioada postului care poate dura de la o zi până la 40 de zile la orice alimente de natură animală: carne (peşte inclusiv cu mici excepții), lactate şi ouă. Pentru cei care țin fiecare zi de post, sunt în total aproximativ 200 de zile din an cu diete bazate pe plante. Cum mama era bucătarul casei, mai mereu când ea ținea post, mâncam și noi mai puțină carne şi lactate, sau chiar deloc.
Prima dată am auzit de termeni precum vegetarian sau vegan pe la 15 ani, când m-am implicat în primul ONG. Începusem să am prieteni care erau vegetarieni sau foști vegani. Mi se păreau nişte supereroi care reuşiseră să spargă tiparele tradiționale de alimentație, deşi eu nu credeam că aş putea vreodată.
Un an mai târziu, făceam parte din echipa de organizare a festivalului Street Delivery Bacău și mă ocupam de departamentul de proiecte și comercianți. Unul din ONG-urile venite cu un proiect la festival era Asociația Freedom and Respect for Every Earthling ( F.R.E.E.; în traducere libertate şi respect pentru fiecare viețuitoare). Erau prezenți cu diverse materiale educaționale despre veganism şi câteva produse pe bază de plante. Atunci am băut pentru prima oară lapte vegetal şi chiar mi s-a părut extrem de gustos. Pentru mine, laptele vegetal cu ciocolată avea acelaşi gust ca laptele animal cu ciocolată.
Una din resursele aduse de aceştia era şi o pereche de ochelari VR (realitate virtuală). Prin ochelari puteai să vezi diverse filmulețe despre viața animalelor (găini, bovine, porci etc.) din abatoare. În unul din momentele în care nu aveam nimic de făcut, m-am dus la stand-ul lor, pentru că ştiam că au gustări bune. Acolo, Alin, una dintre persoanele implicate în asociație, m-a întrebat dacă aş vrea şi eu experiența de VR. Am acceptat, știind că pot să spun stop oricând dacă nu mai voiam să urmăresc video-ul.
Cât de rău poate să fie? Mă întrebam eu curioasă în timp ce îmi fixam ochelarii pe cap.
După 15 minute, la finalul clipului, mi s-a spus că am fost prima persoană care a reuşit, până atunci, să termine de vizionat clipul. Nu mă şoca – până la urmă tocmai văzusem cum o vacă a fost luată de lângă celelalte, dusă într-o cameră separată ce avea o cuşcă, iar la final un bărbat a împuşcat-o în cap.
Deşi de câteva săptămâni tot învârteam în cap gândul să renunț şi eu la carne, acel clip mi-a accentuat dorința. Mai ales că după ce şi alți prieteni au avut experiența VR, câțiva dintre ei au decis instant să devină vegetarieni sau vegani.
În timp ce eu mă zbăteam cu această decizie şi o tot amânam, în prima vineri la începutul noului an școlar, la scurt timp după, mama a considerat că ar fi iar OK să mă oblige să țin post. Aşa că, în dimineața aia am mâncat ceva vegetal la mic dejun, iar după m-am dus la şcoală. Fără să mă gândesc prea mult, i-am cerut într-o pauză unei colege să-mi dea să gust din ceva sticluță de lapte cu căpșuni pe care o avea la ea. De-abia după, mi-am dat seama că practic nu mai țineam post.
Dar nu am mâncat carne azi oricum. Cum ar fi dacă azi ar fi prima mea zi să devin vegetariană?
Când le-am zis părinților că de acum sunt vegetariană, au început să râdă. Credeau că vorbeam prostii, au întrebat de unde îmi iau eu proteinele şi cum o să reușesc să trăiesc din tot ce credeau ei că primeam de la carne.
Proteinele sunt substanțe organice macromoleculare, care furnizează material structural și funcțional și sunt vitale pentru organism. Acestea sunt compuse din aminoacizi. Contrar opiniilor populare, cum că proteinele se găsesc doar în produsele de origine animală, precum carne, lactate, ouă, ele fac parte și din construcția plantelor. Leguminoasele – fasolea, mazărea, năutul, lintele și arahidele, pe cât și edamamele (păstăile de soia)/boabele de soia (din care se mai pot face soia, tofu, tempeh, natto, cât și altele) – au surse mari de proteine, precum și fructele cu coajă lemnoasă – nuci, alune de pădure, migdale, fistic, caju, nuci pecan, și semințele de: cânepă, dovleac și dovleac plăcintar, de floarea soarelui, de susan, de in și de chia. Și cerealele integrale conțin un număr semnificativ de proteine: orezul, grâul, mei, ovăz, hrișcă, quinoa. Din toți acești aminoacizi, nouă sunt esențiali pentru organismul nostru, care pot fi sintetizați strict din ce noi consumăm. Unele alimente precum hrișca, semințele de cânepă, quinoa, amaranth conțin toți aminoacizii esențiali, pe când altele, precum orezul, nu – de aceea e recomandat să mâncăm cât mai variat.
Dacă ar trebui să ne îngrijorăm de ceva ca persoane cu o dietă bazată pe plante e mai mult nivelul vitaminei B12 pe care o consumăm, uneori chiar și cel al vitaminei D3, iar în funcție de nevoi Fe și altele. Vitamina B12 ne menține sângele și sistemul nervos central sănătos și ajută la producerea ADN-ului, materialul genetic din fiecare celulă umană.
Ca persoană ce are o dietă bazată pe plante, e mai greu să găsești B12 în alimentele pe care le mănânci, exceptând situațiile în care îți cumperi produse fortificate cu B12 (cum sunt fulgii de drojdie inactivă și cerealele integrale). Institutul Național de Sănătate din Statele Unite chiar recomandă ca orice persoană peste 50 de ani să suplimenteze vitamina B12, indiferent de ce tip de alimentație are. Asta se întâmplă deoarece B12 e o vitamină care se digeră mai greu din ce mâncăm, iar după 50 de ani multe din aceste procese încetinesc. Deficiența de B12 poate cauza oboseală, pierderea apetitului, probleme cu echilibrul, și poate produce inclusiv anemie megaloblastică sau pernicioasă, demență, cât și alte consecințe mai grave.
După ce am decis să devin vegetariană, m-am străduit o lungă perioadă să mănânc pe cât de bine puteam. Prietenii mei deja vegetarieni sau vegani mi-au spus că dacă am devenit vegetariană, asta nu ar trebui să însemne că de acum trebuie să fiu foarte strictă cu modul în care alimentația mea funcționează. Mi-au explicat că e mai bine să mănânc ceva, dacă îmi este poftă, decât să nu mănânc și să mă simt eu indecisă și foarte nașpa pentru că-mi este poftă. Sfaturile astea m-au ajutat foarte mult să nu pun prea multă presiune pe mine. La început, se mai întâmpla să mănânc carne de pui odată pe lună, când mi-era poftă sau când eram super pe fugă și mâncarea cu carne era singura disponibilă în frigiderul meu. Excepțiile le făceam acasă, dar când ieșeam în oraș mâncam doar vegetarian.
Lunile treceau, iar excepția de o dată pe lună devenea excepția de o dată la două luni, trei luni, uneori aveam luni în care poate făceam iar mai multe excepții. Eram vegetariană sau ovo-lacto-vegetariană cum le place unora să menționeze, adică mâncam ouă și lapte, dar nu carne.
În martie 2021, am fost infectată cu COVID-19. Au fost două săptămâni în care abia dacă am reușit să mănânc ceva. Mai tot din ce am mâncat în acele două săptămâni s-a rezumat la pâine prăjită, supă de legume, orez și piure. Chiar înainte să mă îmbolnăvesc, începusem iar să mă gândesc că ar fi bine să renunț complet la orice produs de natură animală. Doar că eram înnebunită după dulciuri și majoritatea conțineau lactate. Nu-mi plăceau deloc brânzeturile, cu excepția celor super mega procesate. După COVID, nici gustul ouălor nu mă mai încânta și doar de la mirosul sau gustul omletei simțeam că-mi vine să vomit.
Apoi m-am uitat la documentarul Natura Umană. Cel mai puternic m-a marcat faptul că în fermele de lapte, bovinele sunt inseminate artificial (li se bagă un fel de seringă lungă prin vulvă și astfel e depozitat materialul seminal, în timp ce un lucrător trebuie să-și țină minim o jumătate din braț în interiorul vulvei văcuței). Așa că, undeva pe la începutul lunii aprilie 2021, am devenit vegană. La început am fost foarte riguroasă cu mine și cu ce mâncam, însă acum sunt mai blândă în alegerile pe care le fac. Părinții au continuat să creadă că e doar o „fază” și să-mi ofere șorici la următoarele Crăciunuri.
Încă îmi plac dulciurile și prăjiturile, iar în zilele în care ies în oraș și chiar nu găsesc ceva care să fie pe bază de plante, mai fac excepții. În general întreb dacă dulcele respectiv conține gelatină sau untură, pentru că mai mult de lapte animal sau ouă nu vreau să compromit. Când locuiam în Barcelona, aveam cofetării vegane la care mergeam mereu când voiam ceva dulce, fie că era tiramisu, un croissant, o gogoașă sau un churro, însă în București momentan nu am reușit să le găsesc (sau măcar unele care să aibă o diversitate mare de patiserie). De cele mai multe ori îmi fac prăjituri acasă, dar uneori e mai greu când ies în oraș. E un compromis la care eu am ajuns cu mine, dar se întâmplă rar și depinde mult de situația în care mă aflu.
În primele luni în care eu am fost vegetariană, pe la 16 ani, pot spune că eram tipul de vegetariană toxică. Îmi proiectam alegerile personale pe alte persoane care aveau alegeri diferite. Simțeam un anumit val de superioritate și frustrare față de oamenii care mâncau carne. Nu înțelegeam de ce ei mai fac asta când erau un milion de beneficii pentru criza climatică pentru care să aleagă să nu mai consume carne.
Dar și pe mine mă deranjează când cineva începe să-mi impună propriile păreri alimentare asupra obiceiurilor mele. Iar acum, mi se pare ironic când aud omnivori strigând că vegetarienii și/sau veganii vor să îi convertească – când de cele mai multe ori mi s-a întâmplat să vină la mine și alți prieteni carnivori și să ne împărtășească cum o să ne distrugem viețile dacă mâncăm “iarbă” și alte plante. Majoritatea oamenilor pe care îi cunosc, cu diete diferite față de cele predominante în România, rar discută deschis cu alte persoane despre propriile stiluri de viață, fără să-i oblige pe alții să le adopte.
Însă, în același timp e important să menționez că da, există și vegani sau vegetarieni radicali, unii care mai mult pretind decât fac, iar alții care-și impun părerile asupra persoanelor carnivore. Există persoane care au doar o dietă bazată pe plante, pe când există și asociații sau activiști vegani, care folosesc elemente de șoc sau shaming. Există vegani din motive etice, politice, culturale, ecologice sau care bifează un mix din aceste motive. Cred că atâta timp cât o persoană nu umilește, discriminează, ofensează și/sau abuzează o altă persoană, grup și/sau comunitate poate să fie așa cum își dorește.
Eu între timp am început să mă concentrez pe farfuriile mele și mai puțin pe ale altora.
Mi-ar plăcea, totuși, ca persoanele care se află în poziții de putere, medicale, financiare, sociale și geopolitice să reducă consumul de produse animale și să lupte pentru libertatea acestora. Mai am momente când vorbesc cu prietenii non-vegani din cercul meu și mă frustrez când îi aud că sunt îngrijorați de criza ecologică, în timp ce la prânz au mâncat friptură. În momentele de genul mă întreb cât din asta e speciism. Speciismul se referă la acea ideologie în care toate celelalte mamifere și animale sunt inferioare omului, o formă de oprimare bazată pe specie. Prin această mentalitate, oamenii se gândesc că animalele sunt doar o resursă care poate fi folosită pentru a ne îmbunătăți viețile. Chiar și așa, îmi reamintesc că nici mie nu-mi place să pună presiune pe mine cineva cu alegerile sale, așa că îmi păstrez calmul și maxim ne dezbatem opiniile. Uneori merge bine, alteori mai prost.
Pentru mine, speciismul are mare legătură cu antropocentrismul, care spune că oameni dețin moralitatea absolută și sunt deasupra oricărei forme de realitate, un sistem centrat pe om în care noi decidem ce e corect sau incorect în și față de natură. Când sunt mai multe studii care demonstrează că lumea ființelor non-umane comunică și realizează trocuri complexe.
Unii invocă faptul că „strămoșii noștri erau carnivori.” Da, așa cum ne arată toate studiile despre vânătorii-culegători, aceștia mâncau și carne, dar depindea foarte mult de regiunea geografică unde se aflau. Vânătorii-culegători din Nord mâncau foarte mult pește, cum climatul le permitea doar atât, pe când în țările mai calde, oamenii erau flexitarieni, cu o dietă majoritar bazată pe plante și rădăcini și mai mâncau pește, dar rar reușeau să vâneze animale.
Vânătorii-culegători și toate popoarele indigene, multe dintre care încă există în mod prezent pe mai toate continentele planetei, trăiesc în general în propriile lor sisteme descentralizate și-și continuă tradițiile din strămoși prin modul în care își trăiesc viețile – în conexiune cu resursele, apa, pădurile, pe care ei le consideră niște surori și frați.
În plus, mulți vegani albi din America de Nord și Europa tind să omită faptul că în culturile Asiatice, Africane și Sud-Americane, dieta bazată pe plante face parte din cultura multor popoare. Pentru aceștia este o cale de a rămâne conectați cu propriile rădăcini și pentru a-și celebra cultura, religia și altele. Mă întristează să văd când aceste persoane apropriază aceste culturi, în loc să-și susțină frații și surorile din aceste comunități.
Pentru mine, veganismul e o parte din gândirea ecocentrică – un sistem de valori care plasează orice organism viu și mediu la același nivel, indiferent de utilitatea pe care le-o oferă oamenilor. Eu nu văd veganismul ca pe o simplă dietă sau un stil de viață în care renunț să cumpăr chestii testate pe animale sau nu mai merg să-mi cumpăr chestii din magazinele fast-fashion.
Veganismul e o ideologie politică care luptă pentru eliberarea tuturor ființelor umane și non-umane, cât și pentru bunăstarea și libertatea pământului, a resurselor și modului în care noi ne raportăm la proprietate sau ce ni se cuvine.
Merge mai departe de gândirea binară, colonială și iluministă de om-natură, în care înțelegem că nu suntem separați, ci trăim împreună. Nu suntem similari, avem diferențe care însă nu ne plasează pe o scară ierarhică.
Iar ca în orice relație, această coabitare este reciprocă: ce mă afectează pe mine, poate afecta și pe restul, și acțiunile se răsfrâng asupra lumii, deoarece nu trăim separați și izolați, ci împreună – respirăm același aer și consumăm aceeași apă.
În prezent, coabitarea dintre oameni și resursele planetei nu e deloc reciprocă, în special în țările din Nordul global. Indiferent de ce diete adoptăm, eu cred că e important să cunoaștem ce impact are industria zootehnică asupra planetei.
Doar această industrie emite 35% de gaze cu efect de seră din totalul emisiilor globale și 57% din totalul emisiilor din producția hranei, dublu față de cât emite hrana pe bază de plante. Doar carnea de bovine reprezintă un sfert din emisiile globale ale gazelor cu efect de seră.
Per cap de locuitor, America de Nord, America de Sud și Europa sunt în capul listei la numărul de emisii după consumul de carne. Deși orezul este, la rândul său, în capul listei la numărul de emisii ale gazelor cu efect de seră (în special al metanului), și produce mai puține emisii comparativ cu carnea de bovine, miel și berbec, terenul necesar pentru a susține aceste industrii este de 116 ori mai mare ca terenul necesar pentru producția orezului.
Pe lângă asta, de cele mai multe ori, animalele sunt ținute în condiții extrem de proaste. Imaginează-ți cum e să stai închis în casă de la naștere până mori și ulterior să mai și trăiești într-o stare de alertă și frică constantă că la un moment dat cineva vine și decide că vrea să te omoare. Pentru că deși oamenii subestimeză animalele, ele chiar au sentimente, unele din ele chiar se tem de adversitățile din viitor, pot avea prieteni și au propriile culturi.
Daniel Ioniță, președintele Asociației F.R.E.E, pentru drepturile animalelor din ferme, spune că ei au două abordări în activitatea lor: grassroots, axată pe comunitate, și welfare, axată pe schimbări de durată prin schimbări sistemice.
Schimbările sistemice se produc prin legi, legile se scriu pentru mici chestii, legi pentru schimbări majore nu prea se scriu. În schimb, pentru mici diferențe de bunăstare pentru animale se mai scriu. Ne-am dat seama că e mult prea simplu să consumi abuziv produse de origine animală.
De multe ori, carnea ajunge să fie mai ieftină ca substitutele vegetale. Pentru că e mult prea simplu să o produci, pentru că producătorii au tot dreptul să producă la niște standarde de bunăstare îngrozitoare, ceea ce le permite practicarea unor prețuri foarte scăzute.
Și cum problema e sistemică, trebuie să insistăm înspre a crea condiții tot mai bune pentru animale, lucru care scade consumul, ceva normal oriunde în Vestul Europei. Oamenii nu trebuie să mănânce atâta carne, sub nicio formă și dificultatea de a produce reduce și numărul de victime fiindcă este imposibil să crești la standarde înalte de bunăstare la fel de multe animale.
Produsele de origine animală în mod prezent sunt ieftine și din cauza faptului că în România sunt extrem de subvenționate, cum se întâmplă în multe alte țări. Subvențiile alimentare sunt foarte importante, însă se pot subvenționa mai mult sectoarele alimentare cu un impact mai redus asupra mediului și cu o grijă mai ridicată pentru animalele non-umane.
Asociația F.R.E.E. a creat, printre altele, și Start 22, un program de mentorat gratuit, în care orice persoană este susținută (cu rețete, cât și cu specialiști) timp de minimum 22 de zile la începerea unui stil de viață bazat pe plante. Mai au proiectul Școala de sustenabilitate prin care merg în școli și le vorbesc copiilor despre relația și impactul dintre alegerile alimentare și animale, natură și sănătate. Un alt proiect important, la capitolul welfare, este România fără cuști, prin care încurajează firme din HORECA și retail să renunțe la folosirea sau vânzarea ouălor de la găini ținute în baterii, dar și colaborează cu autoritățile în vederea interzicerii acestei practici, alături de o bună informare publică. Bateriile sunt niște cuști unde spațiul individual al unei găini este de dimensiunea unei foi A4, nu au acces la lumină naturală sau aer curat. În timp ce găinile suferă foarte mult, astfel de practici duc la prețuri avantajoase ce stimulează firmele să aleagă mai curând ouă de la găini crescute astfel.
De altfel, Comisia Europeană deja are un proiect de interzicere a bateriilor din ferme până în 2027. Daniel îmi spune că ei deja au convins 18 companii mari și altele mai mici din România să facă tranziția de la baterii la hale, unde găinile să se miște mai liber, în măsura în care cușca mai mare (hala) le permite. Deja au început proiectul, cum România are o notorietate să aibă întârzieri la respectarea directivelor Europene.
Pe lângă asta, mai sunt și alte dezavantaje ale industriei zootehnice, unul pentru care asociația de abia a lansat un nou proiect. Se numește Alternative la P.U.I. (Practici de Ucidere din Industrie) al cărui scop este de a interzice practica de ucidere prin tocare a puilor masculi abia eclozați, din industria ouălor. Alternativa este implementarea unor sisteme de detectare a sexului puișorilor încă din ou, astfel încât ei să nu se mai dezvolte.
Însă, Daniel îmi spune că din exterior sunt două tipologii de critici legate de activitatea lor: publicul larg care îi consideră extremiști – niște snowflakes care intră în depresie de la picarea unei frunze – și cealaltă tabără care consideră că ei fac prea puține. Ultima tabără crede că ei încurajează astfel consumul de carne și că practic mișcarea de bunăstare politică nu obține drepturi pentru animale pentru că le păstrează într-o stare de comodificare, fără să lupte suficient de puternic pentru eliberarea lor.
Pe lângă animale, nici lucrătorii din industriile acestea nu o duc tocmai bine. Muncitorii din ferme, în special din halele unde sunt ucise animale, sunt în topul meseriilor după rata de suicid. În plus, acești oameni ajung să fie mai violenți, au stres post-traumatic și stres traumatic indus de perpetuare, au rate de depresie și anxietate ridicate. Pe lângă efectele psihologice, nici condițiile de muncă nu sunt mai bune. Nu doar că unii dintre ei trebuie să omoare constant animale, în Statele Unite ale Americii, muncitorii au mărturisit că nu au pauze de mers la baie, astfel că unii trebuie să poarte scutece pentru a rezista zilei de muncă. Unii dintre ei nu au timp să bea lichide, iar alții îndură durerea pentru a-și păstra locurile de muncă. (Citește aici povestea unui fost angajat dintr-un abator – T/W: suicid)
În schimb, nici în industria agriculturii muncitorii nu au condiții propice. Însă, schimbările sistemice nu se fac de pe o zi pe alta, iar acestea sunt cele mai importante, chiar dacă nu toată lumea va deveni vegană. Putem susține legi prin care animalele care sunt ținute în ferme să aibă condiții mai bune de locuit, iar lucrătorii din toate aceste industrii alimentare să aibe locuri de muncă cinstite, în care să fie tratați ca persoane cu drepturi, în defavoarea capitalismului, care pune accent pe producerea de marfă și capital.
În plus, când vine vorba de legume și fructe, la piață chiar putem să găsim comercianți care au lucrat după propriile standarde în a cultiva diverse tipuri de hrană și-i putem întreba direct despre asta.
Am vorbit și cu doamna Corina-Aurelia Zugravu, profesor doctor în igienă și nutriție la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București, despre o dietă echilibrată.
Există mereu perspectiva care ține de cantitate. Dacă ești flexitarian, gen mănânci o dată pe săptămână carne și un pahar de lapte pe zi poți să fii cât se poate de sănătos, deci eu nu sunt adepta ideii că te otrăvește [carnea]. Dar, dacă mănânci mult într-o zi, cum mănâncă românii trei porți de mezeluri pe zi, carne prăjită și alte excese de genul ăsta – nu e sănătos.
Bolile cardiovasculare sunt primele pe listă, diabetul, obezitatea pe care o vedem în jur nu e cauzată numai de dulciuri, cât și de dieta noastră tradițională. Bolile cronice necomunicabile, cele pe care le avem astăzi, care omoară omul modern sunt favorizate de genul acesta de alimentație. Se mai numește SAD în Statele Unite – Standard American Diet (dietă standard americană), o alimentație plină de grăsimi saturate, de zaharuri.
Deci nu pot să spun că asta e limita – ești vegan și ești sănătos, ai pus gura pe niște lapte, tragedie.
Pe de altă parte, mulți cred că sunt vegană și că asta înseamnă automat că mănânc și foarte sănătos, când pentru mine veganismul nu are legătură cu sănătatea. Cu siguranță, dieta bazată pe plante poate avea beneficii asupra sănătății noastre, dar mi se pare că de multe ori premisa aceasta legată de sănătate poate avea multe nuanțe și aduce inclusiv critici negative asupra veganismului ca filosofie. Pentru mine, legătura dintre veganism și sănătate are de-a face cu ce hrană cumpărăm și de unde. Pentru că am auzit de multe ori ideea că dieta pe bază de plante este costisitoare. Dacă vrei să-ți cumperi înlocuitori din plante pentru alimentele de origine animală pe care le consumai de obicei, sigur, poate fi uneori mai scump, însă dacă îți cumperi fasole sau orez o să ieși mai ieftin decât dacă-ți cumperi carne. Însă aici mi se pare că intervine foarte mult locația geografică a cuiva, pentru că o persoană care locuiește în mediul rural în România nu va avea acces la aceleași tipuri de hrană ca o persoană dintr-un sat de pe o altă parte a globului. Pe lângă perspectiva geografică, intervin și alte nuanțe: de ce privilegii au anumite persoane, rasismul sistemic la care unele persoane sunt supuse – cum de cele mai multe ori aceste persoane au acces majoritar la meserii plătite cu salariul minim pe economie din care nu pot să se hrănească pe ei sau familiile lor – iar astfel nu reușesc să aibă acces la nimic altceva decât a consuma carne de trei ori pe zi, în cele mai multe cazuri.
Nu sunt o vegană care-și cumpără avocado. Mănânc foarte rar, de obicei când merg la părinți (pentru că ei îmi cumpără crezând că îl mănânc și nu vreau să fac risipă) sau când mai găsesc prin unele magazine avocado care e din Spania sau alte țări mai apropiate. Nici când locuiam în Spania nu pot să zic că mâncam super des avocado. Nu-mi cumpăr sau consum sparanghel, mango, jackfruit sau orice alte alimente care vin de la zeci de mii de kilometri distanță și mă străduiesc să limitez pe cât posibil orice alt tip de hrană care vine din surse foarte neetice. În plus, nici bananele nu sunt acești zei ai sănătății pe care îi considerăm. Simplul gând că bananele vin de pe alt continent, sunt luate de când sunt verzi și au pesticide din animale mă face să mă întreb dacă îmi doresc să le mănânc. Mi se pare că știm foarte puține despre locurile de unde ne vine hrana, așa că în ultimele luni mi-am făcut o misiune personală să mănânc cât mai local. Merg cât de des pot la piață și-mi cumpăr de acolo tot de ce am nevoie. În plus, atunci când mergi la piața sau la o persoană ce produce în propria gospodărie, susții producatorii locali, în detrimentul marilor producători care au monoculturi dăunătoare biodiversității și care contribuie la deteriorarea solului.
Dieta bazată pe plante și reducerea hranei procesate poate avea beneficii asupra sănătății, poate scădea riscul față de bolile cardiovasculare, diabetul zaharat, supraponderalitate, cât și studii realizate pe 15 ani au găsit conexiuni că pot reduce riscul față de anumite tipuri de cancer. Însă sănătatea noastră ține de mult mai mult decât ceea ce mâncăm, îmi spune și Corina Zugravu. Suntem afectați de ce genetică avem, în ce mediu am crescut, vârstă și altele. Nu există o tipologie de om sănătos. Cu toții suntem diferiți și avem nevoi diferite.
Eu chiar la finalul anului mi-am făcut analizele de sânge și mi-au ieșit toate perfecte, adică în parametrii normali (spre surprinderea mamei) și analiza de B12 a ieșit în parametrii indicați, doar că spre extrema mică. Nici rea, nici prea bună, așa că urmează să vorbesc cu doctorul meu și să mă documentez, ca să aflu cu ce nivel de B12 ar trebui să mă suplimentez.
E important ca alegerile noastre să nu ne afecteze sănătatea mentală, emoțională sau socială. Dacă locuiești cu părinții și e foarte greu să eviți anumite alimente, e OK. Dacă îți place să gătești acasă doar din plante, dar în oraș vrei să încerci ceva, cred că e în regulă să găsim echilibrul care se potrivește pentru propriile valori și ce considerăm noi că e cel mai bine pentru propria persoană, fiind și conectați la ce se întâmplă în spatele cortinelor, unde hrana noastră este produsă sau crescută. Pentru că e o diferență între a avea strict o dietă bazată din plante și a fi vegan.
Atât timp cât sistemul în care trăim nu poate să ne ofere un consum etic, e foarte greu ca fiecare acțiune pe care o facem să fie 100% super OK. Însă, chiar dacă nu există consum etic în sistemul capitalist, asta nu înseamnă că ajută să rupem rafturile magazinelor, să mergem în primul mall și să cumpărăm excesiv haine din alte industrii foarte exploatatoare, care distrug planeta.
Mi-ar plăcea o lume ideală în care toată lumea consumă fără exploatarea animalelor? Da. E posibil asta? Nu știu. Veganismul nu e doar despre ce mănânci, e despre lupta activă pentru eliberarea tuturor ființelor non-umane și umane care sunt exploatate de aceste industrii – pentru eliberarea lor, pentru condiții mai bune de muncă, pentru libertatea solului și pentru regenerarea biodiversității.
Însă chiar dacă schimbările, puține, individuale nu pot face o extrem de mare diferență – dacă ne unim pentru ființele non-umane, pentru ape și pământ, pentru ceilalți oamenii care nu au privilegiul de a participa la proteste, putem aduce o schimbare sistemică.
Primește direct în inbox știri din domeniul educației de mediu, articole despre parcurile naturale din România, interviuri cu experți și oameni de știință, recomandări de activități.
înscrie-te acum!
