În luna noiembrie am participat la două evenimente din dorința mea de mă implica activ și a rămâne conectată cu problemele și soluțiile discutate în România legate de criza ecologică. Mai mult, am început căutarea unei comunități noi și aceste evenimente mi se păreau un început prielnic. Primul eveniment a fost 2030 împreună, un eveniment organizat de Asociația A.R.T. Fusion, iar al doilea a fost un atelier experiențial de reziliență în contextul climatic, moderat de doi psihologi.
A.R.T. Fusion lucrează la nivel local, național și internațional pe teme ce țin de drepturile omului (cu focus pe egalitate de gen și non-discriminare) și pe problematici care țin de responsabilitate și educație globală. Mai simplu spus, își doresc să aibă grijă de oameni și de planetă. La acest eveniment, asociația a invitat reprezentanți ai unor ONG-uri, companii private, funcționari publici de la primăriile de sector și a municipiului București, reprezentanți ai Parlamentului, Guvernului, activiști, presă și media. Scopul a fost să ne adunăm și să vedem cum putem lucra împreună din toate aceste domenii diferite.
Am început discuția cu studiul realizat de A.R.T. Fusion în România, anul acesta, referitor la agenda sustenabilității pe 2030. Agenda își propune, alături de 17 obiective pe dezvoltare sustenabilă (așa cum le numesc cei de la Națiunile Unite), ca până în 2030 să obțină pace și prosperitate pentru oameni și planetă prin egalitate de gen, acțiune climatică, zero sărăcie și zero foamete globală, printre altele.
Pentru mine, acele obiective sună ca niște basme și fantasme, mai ales având în vedere că din al optulea obiectiv face parte și dezvoltarea economică. Dacă am învățat ceva în acest an, e că nu putem combate criza ecologică continuând să sperăm la dezvoltare economică.
Iar, din punctul meu de vedere, majoritatea acelor obiective nu au cum să coexiste cu această dezvoltare. Avem nevoie de dezvoltare socială, pentru binele oamenilor, nu pentru profitul corporațiilor. Chiar și așa, eram curioasă să văd cum se va desfășura evenimentul, cât și cu ce idei o să vină oamenii. Curiozitatea a lăsat loc pentru situații neașteptate.
***
După un semestru Erasmus la o facultate din Barcelona m-am întors în țară și am simțit că sensul meu de comunitate din București se destrămase. Unii dintre prietenii mei se mutaseră, la rândul lor, în alte țări, cu unii am pierdut legătură, iar cei rămași erau foarte prinși în viețile lor post-studii. Plecarea mea în Barcelona îmi reactivase spiritul civic pierdut pentru o vreme, după ce am părăsit Fridays For Future România. Nu voiam neapărat ceva ca înainte, dar căutam legături cu oameni conștienți de criza ecologică și cea climatică.
Pe 1 noiembrie 1755 a avut loc un cutremur de magnitudinea 8.5-9 pe scara Richter, care a fost resimțit din Brazilia și Caraibe, până în Norvegia, inclusiv pe coasta de Nord a Africii. Acest cutremur, urmat de un tsunami și un incendiu ce a durat cinci zile, au distrus aproape 80% din Lisabona și au omorât zeci de mii de oameni. Cutremurul din Lisabona i-a făcut pe oameni să se gândească la relația lor cu natura și la responsabilitatea lor față de oamenii din alte zone ale lumii, ca urmare a apropierii comunitare. Profesorul în științe politice, Michael Barnett, a definit acest fenomen drept Big Bang-ul Umanitar.
De ce e important să vorbim despre reziliență și comunități și ce legătură are asta cu mediul? În contextul în care trăim acum, nevoia de a aparține unui grup devine din ce în ce mai mare, iar specialiștii arată că asta poate avea impacte pozitive în momente de criză – de exemplu poate ajuta cu eco-anxietatea.
Ai simțit vreodată cum știrile despre schimbările climatice și criza ecologică te pun într-un impas? Ei bine, eco-anxietatea se referă, pe scurt, la teama îndelungată pentru viitorul Terrei și a vieții pe care aceasta o adăpostește. Câteva din simptomele care pot apărea sunt: furie sau frustrare pentru cei care neagă existența crizei ecologice și climatice, vinovăție sau rușine față de propria amprentă de carbon, eco-paralizie (se manifestă prin neajutorare, amorțeală), stres post-traumatic după ce ai fost afectat de aceste crize în mod direct. Aceste simptome pot contribui la efecte secundare cum ar fi: probleme cu somnul, apetit scăzut și dificultate în concentrare.
“Eco-anxietatea vine tocmai din acea conștientizare că suntem conectați cu ceilalți și nu mai e vorba doar de supraviețuirea mea proprie, dar de supraviețuirea întregii umanități sau întregii planete. Atunci ne dăm seama că – OK, dacă e vorba despre o problemă colectivă e clar că e nevoie și de o soluție colectivă.
Aici intervin comunitățile pe care le văd ca niște spații sigure în care putem să fim văzuți și acceptați cu aceste emoții și gânduri și putem să le aducem în siguranță la suprafață. Totodată sunt și studii care spun că acțiunea asta în comunitate ne alină anxietatea.”
(Alexandra Brînzac, psiholog, pasionată de eco-psihologie)
Studiul A.R.T. Fusion se concentrează pe identificarea stadiului de implementare a Agendei 2030, cu cele 17 obiective pe dezvoltare sustenabilă, în primăriile din România, atât din mediul rural cât și din cel urban. După ce membrele asociației ne-au prezentat scopul și rezultatele studiului concis, a urmat o sesiune în care am propus idei de proiecte axate pe câteva din aceste obiective.
Din cele 17 obiective menționate mai sus, am ales doar câteva care ar putea fi implementate în contextul nostru național. În principiu, obiectivele alese pentru discuția noastră erau cele axate pe comunitățile locale, cât și pe infrastructura de transport în comun.
Conform membrelor A.R.T. Fusion, câteva din problemele mari semnalate în studiu erau legate de faptul că nu există fonduri suficiente pentru proiecte de mediu și nici nu sunt luate drept o prioritate când se fac bugetele locale, pregătirea slabă a personalului și lipsa experților, cât și infrastructura transportului în comun învechită, prin urmare și poluantă.
Am ajuns să vorbim despre cinci inițiative mari: transportul în comun, spații verzi, risipa alimentară și textilă, reducerea deșeurilor din plastic și accesul la hrană sustenabilă. Am lucrat în echipe la aceste propuneri de proiecte sub forma unui world cafe (unde participanții se pot mișca între mesele de discuții, în timp ce la fiecare rămâne permanent o persoană cu acel subiect de dezbatere).
Pe tot parcursul cafenelei, însă, eu am ales să rămân la masa despre transportul în comun. Mi se părea că e o problemă foarte importantă cu soluții ușor de implementat – în lume deja există orașe care au găsit metode alternative de transport. De exemplu, în Cluj-Napoca proiectul Vinerea Verde, lansat de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor în 2021, încă este pus în aplicare. Practic, pe tot parcursul zilei de vineri transportul în comun este gratuit. Până la finalul anului, proiectul Vinerea Verde există și în Iași, iar în Târgu Mureș transportul în comun va fi gratuit în fiecare weekend și în zilele de sărbători legale din 2023. Pe lângă aceste proiecte, în centrul Clujului există benzi speciale strict pentru autobuze, o inițiativă care e luată și de alte orașe din lume pentru a asigura că autobuzele/troleibuzele/tramvaiele nu au întârzieri sau rămân blocate în trafic. Inclusiv în București tocmai a fost adoptat un proiect pentru dezvoltarea celor 30 km de benzi unice existente de transport în comun, pe rutele Drumul Taberei și Calea Dorobanți.
În timpul discuției, până la final, am simțit că am fost lovită de eco-anxietate și dubii legate de ce poate România să facă cu adevărat pentru combaterea acestei crize ecologice, dacă până și noi – câțiva cetățeni din diverse arii de activitate, cu un interes comun pentru eliberarea orașelor de mașini – avem păreri așa diferite care ne aduc cu greu la un consens. Orașele pline de mașini reprezintă o mare problemă. Nu doar că suntem în top 10 orașe din lume, cu București, la cel mai mult timp petrecut în trafic, dar poluarea produsă de numărul mare de mașini mă face să mă gândesc cum de avem 17 grade Celsius în a doua săptămână din decembrie.
La eveniment, mi s-a părut că de multe ori perspectiva era mai mult îndreptată pe ce probleme există în administrația locală sau națională și de ce n-ar putea vreodată o propunere de genul să fie implementată, în loc să ne axăm mai mult pe soluțiile și proiectele ce trebuie împinse spre implementare. Unii propuneau: „hai să cerem dezvoltarea sistemului de transport în comun”, iar alții spuneau ”că nu există bani în bugetul Primăriei pentru așa ceva”. Până la final, nu am reușit să punem cap la cap un plan complet legat de proiectul pe care noi ni-l propusesem. Mă simțeam descurajată.
Iar cireașa de pe tort a venit la final. Venise rândul echipei din care făceam parte să prezinte, așa că eu și un alt coleg de echipă am propus soluții pentru a dezvolta sistemul transportului în comun din București. La finalul prezentării, o persoană care lucrează la Primăria Municipiului București ne-a întrebat ce suntem ca bază de profesie. Eu i-am spus că încă studiez sociologia și că lucrez ca jurnalistă, iar colegul i-a spus că a activat în publicitate și marketing. Acea persoană ne-a spus că nu suntem experți în domeniu, deci de ce-am veni cu propuneri? Atunci a explodat sala și au fost ceva replici cu ceilalți participanți.
Nu m-am lăsat afectată – la facultate am o materie ce se numește sociologie urbană, unde vorbim inclusiv despre transportul în comun și problemele existente – în special din București. În teorie, în orice comisii de planificare urbană, pe lângă urbaniști și arhitecți, trebuie să existe minim un sociolog sau un antropolog. Ideea asta m-a făcut să-mi dau seama cât de încurcate sunt lucrurile în administrația noastră, cât de puține știm despre cum ar trebui să arate un sistem funcțional. Dar cel mai mult, mi-a reamintit cât de greu e pentru societatea civilă să colaboreze cu administrațiile publice, mai ales când aceștia nu realizează că munca lor stă în binele cetățeanului. E multă muncă și multă birocrație până să reușim să găsim o cale de mijloc, dar trebuie să și depășim niște mentalități pentru a ajunge acolo.
Mă așteptam la astfel de reacții de la oamenii din primării, dar asta mă face să-mi doresc să înțeleg mai bine situația din interior. Pe de altă parte, mă întreb – oricât de bune ar fi intențiile mele pentru a schimba în bine, cum mă pot asigura de ce măsuri pot fi luate cu adevărat?
După câteva zile în care am analizat foarte mult cele întâmplate la început de noiembrie, la scurt timp după am ajuns la atelierul experiențial moderat de doi psihologi. Unul dintre ei era specializat în psihologia sportului, iar celălalt psiholog pasionat de eco-psihologie.
Pentru mine, atelierul a fost un fel de terapie de grup, în care am simțit că ne-am conectat toți între noi, cât și cu problemele lumii. Unul dintre punctele importante discutate a fost din filosofia ecologică și anume ecologia profundă (deep ecology) în care am vorbit despre trei din conceptele explicate de Joanna Macy în cartea The Work That Reconnects:
Conceptul de business as usual a fost adoptat de mulți alți cercetători de știință și activiști când se referă la situația actuală de exploatare care favorizează distrugerea ecosistemelor. Însă nu mă gândisem la celelalte perspective care sunt adoptate de cercetători, activiști, jurnaliști și ceilalți oameni ce luptă să atragă și să combată criza ecologică (parte ce am regăsit-o în the great unraveling).
După ce am vorbit de acest prim plan teoretic, am trecut și la partea practică în care am avut patru exerciții care ne-au ajutau să ne conectăm, iar mie mi-au și ridicat speranța pentru viitor. Primul exercițiu a fost unul de recunoștință pentru câteva dintre elementele din natură – ca să fim mai prezenți și deschiși să identificăm durerea pe care o purtăm pentru lumea în care trăim. Următoarea parte a fost un exercițiu de onorare a durerii pe care o purtăm cu noi. Tot ce trebuia să facem era să vorbim despre momentul în care am simțit ultima dată durere pentru lume și să ne ascultăm reciproc.
Ultima dată când resimțisem această durere pentru lume fusese cu o seară înainte, când am mers la piesa de teatru “Simfonia Progresului” din cadrul Festivalului Național de Teatru #32, ce ilustrează ideea idilică a progresului capitalist, axat pe cel economic și tehnologic, dar care în final dezvoltă noi forme de exploatare și colonizare. Spectacolul se axează mult pe relațiile de violență și exploatare dintre vest și est.
Ultimul exercițiu, pe care noi am reușit să-l încheiem cu ultimele două etape din proces: perspectiva cu ochi noi (seeing with new eyes) și următorul pas înainte (going forth) a fost unul în care am scris scrisori.
Jumătate dintre noi aveam ca sarcină să le povestim generațiilor de peste 100 de ani cum arată prezentul pentru noi (trecutul lor), iar ceilalți să ne povestească nouă din prezent cum arată viitorul în 100 de ani. Eu am fost în secțiunea în care vorbeam despre prezent. La final, când am citit scrisoarea mea și le-am ascultat pe celelalte, mi-am dat seama cât de agățată sunt de narativul apocaliptic. Am scris despre cum mă doare să văd ce se întâmplă în Pakistan, Nigeria și Fiji, cât și despre cât de speriată mă simt că sunt 18 grade Celsius în luna noiembrie.
Poate că și evenimentul de marți m-a făcut să mă simt descurajată mai toată săptămână pentru viitor – cum va arăta sau dacă va mai exista. Dar cert e că acest atelier m-a ajutat să-mi dau seama de un lucru la care am lucrat și la terapie: în loc să merg cu frică în multe locuri sau situații noi, mai bine să înlocuiesc frica cu curiozitatea.
Viitorul este foarte incert. Chiar nu știm ce se va întâmpla, cât de tare ne va afecta criza ecologică sau dacă la un moment dat o să avem o super mobilizare internațională în care miliarde de oameni or să iasă în stradă, or să ceară și oprească folosirea combustibililor fosili și a tuturor practicilor distrugătoare ce ne amenință viitorul.
E înfricoșător să nu știi, însă după atelier mi-am propus să mă gândesc la viitor cu mai multă curiozitate și să mă axez pe lucrurile pe care le pot controla: modul în care acționez și mă implic pentru a participa în această mișcare globală de a combate schimbările climatice și distrugerea ecosistemelor. Oricât de diferiți sunt oamenii și părerile cu care aceștia vin la pachet, tot o să continui să particip la acest gen de evenimente, pentru că doar așa o să reușim să ieșim din bulele noastre de opinii și să învățăm mai multe unii de la alții. Așa putem începe să colaborăm cu adevărat.
Un lucru care mi-a dat și mai multă speranță după atelier a fost acest exemplu dintr-un webinar The Good Grief Network, la care Alexandra – unul dintre psihologi – participase. Mi-a spus că schimbarea este o oportunitate și depinde de noi ce viitor vrem să creăm. Ea crede că ne poate da foarte multă putere momentul când observăm că toată criza asta e o oportunitate de a transforma și de a crea ceva nou, ceva aliniat cu niște valori bazate pe armonie, cooperare, justiție, dreptate și egalitate.
„Noi suntem ființe sociale. Creștem și ne dezvoltăm pe baza relațiilor și cred că s-a văzut asta foarte mult și pe timpul pandemiei. A fost multă alienare socială și a avut un impact mare asupra noastră când nu ne-am mai putut conecta.
Comunitățile sunt importante pentru că ne pot aduce suport, împuternicirea de care avem nevoie, ne pot oglindii părțile care nu ne plac așa de mult la noi și prin faptul ăsta ne ajută să devenim mai întregi. Ne influențează starea de bine și fizică, pentru că putem să ieșim și să facem diverse chestii, afară, și sunt mobilizatoare de acțiune.
Cumva, e mult mai ușor să acționăm când știm că suntem mai mulți decât când facem totul de unii singuri.”
(Alexandra Brînzac, psiholog; despre importanța comunităților offline)
Alexandra îmi mai spune și despre complexitatea acestei crize și cum nu putem să o abordăm dintr-o singură perspectivă. Avem nevoie de cât mai multe, de interdisciplinaritate, pentru a putea produce această transformare. „E nevoie pe toate palierele ca toți să-și aducă contribuția în felul său.” E important să identificăm de ce facem asta și să folosim acest de ce ca un nucleu ce ne unește.
E foarte greu să ne punem cu toții de acord pe toate soluțiile sau opiniile pe care le avem, dar dacă lucrăm și ne axăm pe ideile noastre comune, cred că putem să aducem schimbări foarte mari. Deși, Alexandra îmi împărtășește că ea nu prea crede că mai știm cum să relaționăm într-un mod sănătos. Aici intervine necesitatea unor skill-uri de inteligență emoțională și de gestionare a conflictelor. Cum facem să găsim un consens și un teren comun în ciuda diferențelor noastre?
“Din păcate rana comunismului e cam mare și ne-a făcut să ne fie cam frică unul de altul. Observ dorința asta de a fi împreună și de a trăi în armonie, dar în continuare ne lipsește drive-ul ăla de – ok, hai să ne apucăm!”
Dacă suntem mai mulți, reușim să punem mai multă presiune pe schimbarea unor politici locale, naționale și așa mai departe, care să fie în acord cu necesitățile și valorile importante timpurilor noastre. Dacă aș merge eu, de una singură să trimit o scrisoare sau cu o pancartă în fața Parlamentului, impactul nu ar fi la fel de mare ca atunci când am fii zeci de mii de oameni. De exemplu, luna aceasta, studenții de la Universitatea din Barcelona, cât și profesori și alți cetățeni, au protestat timp de șapte zile la inițiativa End Fossil Barcelona, ocupând campusul universității. Astfel, au reușit să convingă universitatea să introducă un curs obligatoriu despre managementul crizei climatice pentru toți studenții universității.
Pe lângă cei 14.000 de studenți care vor începe să studieze această materie din 2024, inclusiv cei 6.000 de angajați vor trece printr-un training pe aceeași temă. Această inițiativă vine alături de celelalte mișcări End Fossil din lume care au protestat în campusurile universitare și au cerut tăierea oricăror legături dintre companiile petroliere și/sau companiilor ce profită din industria combustibililor fosili ce finanțează universitățile. În unele cazuri au cerut oprirea investițiilor în combustibili fosili a universităților (cum a fost în cazul Harvard). Asta a fost și una dintre celelalte cereri la protestul Universității din Barcelona, dar universitatea, din păcate, nu a propus măsuri și pe această cerere.
Victoria din Barcelona e un exemplu că împreună putem aduce o schimbare, indiferent de ce vârstă și ce statut avem în societate. Mobilizarea și reziliența comunitară au adus schimbări de-a lungul timpului. Comunitățile și mobilizările comunitare sunt unul din lucrurile care mie îmi dau speranță și mă fac să fiu entuziasmată pentru viitor.
La noi, mă bucură să văd comunități precum Loc de Troc sau Free Cycle București cum se omogenizează și creează practici mult mai conectate între oameni. Cel mai mult, mă ajută să citesc despre cum putem mobiliza o comunitate.
Încă nu simt că am găsit acea comunitate a mea, dar pe zi ce trece cunosc oameni care îmi oferă speranță că putem să construim o țară întreagă de persoane conștiente și implicate, care mă fac să mă simt încrezătoare.
Primește direct în inbox știri din domeniul educației de mediu, articole despre parcurile naturale din România, interviuri cu experți și oameni de știință, recomandări de activități.
înscrie-te acum!
-82.jpg)
